Mă numesc Ionuț Bălan. E corect politic?

Cei care îmi vor binele îmi vor spune: „Te-ai țăcănit de tot. Facebook-ul te-a adus în asemenea hal de narcisism că te-ai apucat să scrii despre tine!”.

Da, numai că scriu despre mine pentru că mi se pare că port un nume care nu e politically correct. Şi atunci aş putea să duc lucrurile în zona normalităţii, ca să nu generez ulterior conflicte. Aşa că dacă mi-aş zice Baranga, Graur sau Zaharescu, în loc de Bălan, aş scăpa. Cu precizarea că aceia pe care-i cheamă Albu sau Albulescu, nume ce vin nu din rusescul belyy, ci din albus-ul latin, e posibil ca, pe viitor, să nu aibă probleme la fel de mari.

Mărturisesc că m-am gândit la chestiunea asta când m-am uitat la tenis, care e sportul alb. Dar am observat că el a rămas alb doar pe iarba britanică, la Wimbledon și așa mi-am amintit de cartea englezoaicei Agatha Christie: „Ten Little Niggers”, cu titlu de cântecel, dar care nu i-a oprit pe promotorii curentului corectitudinii politice să-l cenzureze, iar piesa de teatru după romanul ei să se numească: „Şi din 10 n-a mai rămas niciunul.” Chiar dacă, în Cartea Recordurilor, Agatha Christie apare ca fiind cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, alături de William Shakespeare, iar „ Zece negri mititei” e cartea sa de referinţă.

Ilie Năstase a făcut unele glumiţe, interpretate ca rasiste, când s-a întrebat dacă însărcinata Serena Williams va face un copil ciocolată cu lapte. Înainte de epoca politically correct, prin anii ’70, liderul clasamentului ATP înjura arbitrii sau ștergea tușele din var ale terenurilor fără a fi anatemizat. El făcea deliciul publicului. Era altfel decât în perioada actuală în care elitelor li se zice să stea în rând cu mulțimile, deși ele au rol creator, nu distructiv ca al maselor, după cum preciza Gustave Le Bon.

Singurul care îşi mai permitea comentarii glumeţe fără a fi penalizat era prințul consort Philip, soțul reginei Elisabeta a Marii Britanii. El i-a spus preşedintelui Nigeriei, Olusegun Obasanjo, îmbrăcat într-un costum tradiţional: „Arătaţi de parcă v-aţi pregăti de culcare”. I s-a adresat unui student englez revenit dintr-o călătorie în Papua Noua Guinee: „Deci aţi reuşit să scăpaţi nemâncat?”. Și l-a întrebat pe un aborigen în timpul unei vizite în Australia: „Încă aruncaţi cu suliţe unii în alţii?”

Umorul princiar părea conectat la absurdul cotidian. El sesiza în comportamentul membrilor societății ridicolul, lipsa de coerență, dar și a celor 7 ani de acasă. Asta însă cu precizarea că rândurile de față nu doresc neapărat să tranșeze chestiunea simțului umorului, ci doar să atragă atenția asupra diferenței dintre corectitudine și corectitudinea politică.