Într-o lume care pretinde că funcționează pe baza informației, renunțarea la departamentele de cercetare din marile instituții financiare nu mai este doar un simptom, ci un diagnostic. Două mari grupuri bancare globale au anunțat recent reduceri și reorganizări ale activităților tradiționale de research, într-un moment în care automatizarea și inteligența artificială pătrund tot mai agresiv în analiza piețelor, inclusiv în zona FX și fixed income, ca și cum analiza fundamentală ar fi devenit o formă de superstiție medievală.

Stabilitatea care ascunde riscul

Fenomenul nu este local, românesc sau accidental. Este parte dintr-o transformare globală în care automatizarea, comprimarea costurilor și standardizarea informației reduc spațiul pentru cercetarea care are prostul obicei de a pune întrebări incomode. Iar în epoca în care confortul intelectual a devenit un bun de larg consum, întrebările incomode sunt tratate ca defecte de fabricație.

Aici Minsky devine mai actual decât multe dintre modelele care i-au ignorat avertismentele. În Stabilizing an Unstable Economy (1986), el arată cum perioadele de stabilitate pot încuraja acumularea progresivă a riscului: tocmai succesul stabilizării poate modifica comportamentul participanților și poate face sistemul mai fragil. Nu este nevoie, prin urmare, ca cineva să „inventeze” hazardul. Este suficient să creezi un mediu în care consecințele greșelilor sunt permanent amortizate. Stabilitatea devine un narcotic: liniștește simptomele, dar agravează boala.

Când instituțiile care ar trebui să producă informație critică renunță la ea, apare întrebarea dacă decizia de piață nu este înlocuită treptat de decizia politică. Nu trebuie demonstrată o conspirație pentru a observa mecanismul. Dacă inflația, deficitul, datoria publică, cursul de schimb și costul finanțării sunt tot mai des tratate prin intervenții menite să reducă volatilitatea, atunci semnalul de preț își pierde o parte din funcție. Piața nu mai spune neapărat „acesta este riscul”, ci începe să întrebe „cât timp va mai fi amortizat?”. Am ajuns să credem că volatilitatea este o formă de agresiune și că piețele trebuie protejate de realitate precum copiii de colțurile mesei.

Asta este diferența dintre stabilitate și sănătate.

O economie poate fi stabilă pentru că fundamentele sunt solide. Dar poate fi stabilă și pentru că instituțiile au devenit foarte bune la ascunderea dezechilibrelor. Iar cele două situații nu sunt deloc echivalente.

De aici și tentația unei forme de egalizare administrativă a riscului: garantăm depozite, amortizăm pierderi, temperăm volatilitatea, salvăm instituții, menținem lichiditatea, iar apoi ne mirăm că participanții își asumă mai mult risc. Problema nu este existența protecției în sine, ci faptul că protecția modifică stimulentele. Literatura despre moral hazard este construită tocmai în jurul acestei probleme: atunci când consecințele unei decizii sunt transferate către altcineva, comportamentul se poate schimba.

Kydland și Prescott (1977) oferă însă un instrument conceptual și mai potrivit pentru partea politică a problemei: inconsistența temporală. O politică anunțată astăzi poate deveni tentantă de abandonat mâine, atunci când apar stimulente noi. De aici importanța regulilor credibile și a instituțiilor capabile să reziste tentației de moment.

Cu alte cuvinte, nu trebuie să presupunem că politicienii sunt mai răi decât ceilalți oameni. Este suficient să admitem că și ei răspund stimulentelor.

Politica, stimulentele și independența care nu mai e independență

Iar stimulentul electoral are, aproape întotdeauna, orizontul scurt al următoarei alegeri.

Aici apare problema băncilor centrale. Alesina și Summers (1993) au pus în centrul discuției relația dintre independența băncii centrale și performanța macroeconomică. Independența nu este o decorație instituțională, ci un mecanism destinat să împiedice politica monetară să devină instrument electoral.

Dar independența de jure nu înseamnă automat independență de facto. Gavin și Manger (2023) arată că guvernele populiste pot exercita presiuni asupra băncilor centrale fără să le modifice formal statutul juridic; presiunea publică poate produce chiar concesii privind dobânzile. Iar o instituție care începe să cedeze presiunii politice nu mai este independentă, ci doar politicos autonomă.

Este exact aici locul în care ar trebui să ne amintim de Turcia lui Erdogan. Nu ca pe o caricatură exotică, ci ca pe un avertisment instituțional. O bancă centrală nu trebuie neapărat desființată pentru a-și pierde independența. Este suficient ca piața să înțeleagă că decizia monetară are, în ultimă instanță, un șef politic.

În asemenea condiții, hedging-ul începe să aibă o problemă aproape filosofică: împotriva cui te protejezi? Împotriva inflației, dacă banca centrală o poate tolera? Împotriva deprecierii monedei, dacă autoritățile încearcă să o netezească? Împotriva creșterii randamentelor, dacă piața anticipează că instituțiile vor interveni?

Dacă intervenția politică devine variabila dominantă, modelele nu dispar. Devin doar mai puțin utile. Iar omul care pune întrebări devine incomod. În ambele cazuri — finanțe și politică — eliminăm omul pentru că omul are prostul obicei să întrebe „de ce?”.

Când eficiența începe să elimine fricțiunea

Aici se află paradoxul epocii noastre: concediem oamenii care încearcă să înțeleagă complexitatea financiară și investim masiv în algoritmi capabili să opereze într-o fracțiune de secundă. Nu este nimic rău în automatizare. Problema începe atunci când eficiența este confundată cu înțelegerea.

Aceeași confuzie apare și în domeniul militar.

În finanțe, vrem algoritmi care să reducă incertitudinea, în război, construim algoritmi care să reducă timpul dintre identificarea unei ținte și lovirea ei, în politică, căutăm sisteme care să reducă volatilitatea. În toate trei cazurile, tentația este aceeași: eliminarea fricțiunii. Numai că fricțiunea este uneori ceea ce ne salvează.

Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) avertizează că armele autonome pot selecta și lovi ținte fără intervenție umană, ceea ce ridică probleme juridice, etice și umanitare serioase. Iar secretarul general al ONU, António Guterres, și președinta CICR, Mirjana Spoljaric, au cerut reguli internaționale obligatorii pentru aceste sisteme, avertizând că lumea se apropie periculos de o „linie roșie morală”: momentul în care mașinile ar ajunge să decidă autonom cine este ținta.  

Un analist poate pune sub semnul întrebării un consens aparent solid atunci când cifrele nu se leagă, un economist poate avertiza că un deficit a devenit nesustenabil, un bancher central poate refuza să reducă dobânda doar pentru a face mai ușoară finanțarea guvernului, iar un om aflat în lanțul deciziei militare poate observa că algoritmul a identificat greșit o țintă; toate aceste intervenții au însă același „defect” din perspectiva unui sistem obsedat de eficiență: introduc îndoiala, obligă procesul să încetinească și lasă timp pentru întrebarea pe care niciun algoritm nu ar trebui să o poată elimina — dacă greșim?

Riscul nu dispare, doar memoria care-l recunoaște

Dar civilizația este, printre altele, arta de a introduce suficientă întârziere între impuls și acțiune pentru ca o greșeală să poată fi observată. De aceea, dispariția research-ului financiar nu este doar o problemă de business. E o problemă instituțională. O societate în care nimeni nu mai e plătit să contrazică consensul va plăti inevitabil mai scump pentru greșelile consensului.

Hazardul nu trebuie inventat. Trebuie doar antrenat. Iar liderilor politici le place să o facă pentru că factura nu vine imediat. Vine mai târziu: prin inflație, deprecierea monedei, dobânzi mai mari, taxe, falimente sau pierderea încrederii. Și adesea factura vine după alegeri.

Riscul poate fi ascuns, amânat și cosmetizat. Nu poate fi desființat prin decret.Când cercetarea dispare, nu dispare riscul. Dispare memoria instituțională care știa să-l recunoască înainte ca factura să ajungă.

Bibliografie

Alesina, A., & Summers, L. H. (1993). Central Bank Independence and Macroeconomic Performance: Some Comparative Evidence. Journal of Money, Credit and Banking, 25(2), 151–162.

Gavin, M., & Manger, M. (2023). Populism and De Facto Central Bank Independence. Comparative Political Studies, 56(8), 1189–1223. https://doi.org/10.1177/00104140221139513.

Kydland, F. E., & Prescott, E. C. (1977). Rules Rather Than Discretion: The Inconsistency of Optimal Plans. Journal of Political Economy, 85(3), 473–491. https://doi.org/10.1086/260580.

Minsky, H. P. (1986). Stabilizing an Unstable Economy. Yale University Press.

• Isaac Babel, Moldavanka și lumea care a traversat Atlanticul

  Next >