Discriminocrația

Un prieten mi-a povestit - nu știu dacă să-l cred, dar el și-a dat cuvântul - că pe când mergea agale pe jos, fără nicio țintă precisă, a văzut pe un stâlp un anunț ce i s-a părut interesant. Scria ceva de genul: Vrem să cunoaștem o persoană cu figură deschisă, ochi albaștri, tupeu moderat, care vorbește exact așa cum se scrie, cu domiciliul în București. Anunțul era semnat cu denumirea unui SRL pe care personajul povestirii zice că n-o mai reține, se dădea o stradă pusă pe o hartă, fără a se specifica vreun număr de telefon.

Amicul, care avea buletin de Capitală și corespundea descrierii și cerințelor, și-a zis că n-are ce pierde dacă merge până acolo, mai ales că sediul firmei se plasa în zona centrală, nu departe de locul unde se afla în acel moment.

Ajuns la adresa indicată, a găsit o casă cu etaj cu poartă de fier și interfon, a sunat, a intrat, l-au întâmpinat două persoane respectabile, un domn şi o doamnă pe la 60 de ani, care l-au invitat într-o încăpere de la parter. Odată așezat comod, într-un fotoliu din piele, intervievatul s-a apucat, chiar înainte de a fi întrebat, să-și prezinte aptitudinile, spunând că are nu doar buletin de București, o figură deschisă, ochii albaștri şi tupeu moderat, ci că posedă și permis de conducere, vorbește fluent limba engleză și poate să scrie o cerere pe calculator din care să nu lipsească nicio cratimă. Domnul a zâmbit enigmatic și a spus: „Îmi pare bine că existați. Nu vă pot angaja însă pentru că ar fi discriminatoriu faţă de majoritate, dar vă pot suporta costul drumului și să vă mai dau ceva în plus, pentru deranj.”

Prietenul meu a refuzat banii oferiți, zicând că drumul l-a parcurs pe jos, fără să fie nevoit să cheltuiască pe autobuz/metrou, i-a strâns mâna domnului, i-a sărutat mâna doamnei, încântat că a putut sta de vorbă cu două persoane respectabile și a plecat.