Într-adevăr, dacă vrem ca banii să îndeplinească unica funcţie pentru care au apărut - de mijloc de schimb - ei trebuie să fie un bun ca oricare altul. Pentru că banii nu sunt doriți de dragul lor, ci fiindcă oamenii au încredere că marfa-bani va fi ușor acceptată în schimb de oricine.

Și din păcate, când e afectat rolul banilor de a mijloci schimbul, oamenii îşi achită cu greutate datoriile, ba chiar intră în incapacitate de plată. Cine încearcă să facă să ajungă banii la populaţie prin credit, în locul nivelului de trai, nu prea are sorţi de izbândă. Puterea de cumpărare nu e echivalentă cu puterea de cheltuire. Şi a spune că este vina populaţiei că nu se restructurează, când de fapt cea rezistentă la reformă e clasa politică, reprezintă un atentat la democraţie.

În fine, în momentul de față, la cum arată “producția” de bani față de cea de bunuri și servicii, la cât de mult e afectat rolul lor de mijloci schimbul e posibil să ne găsim la un punct maxim de neîncredere în fiat money.

Iar discuția se poate pune și altfel. Doar în paradis nu e penurie. Toate bunurile există din abundență, raritatea lor e un conceput necunoscut. Tocmai de aceea, acolo nu există nici economie, diviziune a muncii sau comerț.

De multe ori în istorie, dar și în contemporaneitate își face loc ideea că dobânda la împrumuturi e o formă de jaf și ar trebui interzisă. În fond, de ce să plătești mai mult decât ai luat? Ceea ce nu se înțelege e că una e să dispui de resurse în prezent și alta e să amâni posesia lor pentru viitor, punându-le temporar la dispoziția altuia. Precum toate bunurile mundane, timpul este limitat. Nu suntem nemuritori, iar calitatea vieții scade pe măsură ce îmbătrânim. Dobânda nu e decât prețul timpului.

Raritatea bunurilor, de la sine înțeleasă pe vremuri ca origine a economiei, e tot mai mult ocultată în ziua de azi. Există chiar luări de poziție potrivit cărora ideea însăși de penurie nu e decât un mit propagandistic cultivat intenționat de “capitaliști” pentru a justifica exploatarea clasei muncitoare. De fapt, toate bunurile ar exista din abundență, tot ce lipsește ar fi redistribuirea lor judicioasă.

Statele se comportă la rândul lor ca și cum raritatea bunurilor n-ar fi un dat ontologic, ci doar un rezultat nefericit al unor politici neinspirate. Dacă s-ar aplica politicile “corecte”, orice formă de penurie ar dispărea, iar prosperitatea s-ar generaliza. Avem de a face aici cu o neînțelegere fundamentală a ceea ce este prosperitatea: ea nu e anularea rarității funciare a bunurilor, ci adaptarea cu succes la ea, prin economie.

Una din sursele cele mai insidioase ale iluziei abundenței întreținută de state e de natură monetară. Devreme ce putem oricând să tipărim bani, prin metode mai primitive sau mai complexe, înseamnă că am depășit blestemul rarității bunurilor. Masa monetară poate fi multiplicată la infinit. Dacă mijloacele de schimb sunt infinite, și obiectele schimburilor sunt infinite, nu-i așa?

Asta înseamnă că deficitele bugetare, la rândul lor, nu sunt decât o iluzie aritmetic-contabilă. Penuria poate fi anulată din pix. Toată lumea se califică pentru subvenții, de la cele mai mari bănci și corporații salvate de stat pentru că sunt too big to fail până la șomeri și alte categorii de asistați sociali. Anumite industrii sau proiecte de investiții nu rezistă pe cont propriu în piață? Nu-i nimic, le acordăm ajutoare de stat. Salariile sunt prea mici? Foarte bine, majorăm în continuu salariul minim. Dobânzile par prea mari? OK, le plafonăm prin decret. Iar cine nu adoptă poziția de drepți e reprimat subtil, prin suprareglementare.

Totul pentru a ascunde adevărul elementar că trăim într-o lume a rarității bunurilor și că doar piața liberă, adică tranzacțiile voluntare între indivizi în condiții de diviziune a muncii, de respectare a drepturilor de proprietate și a contractelor semnate, e soluția de adaptare la ea și de maximizare a prosperității.