Înclinația spre inflație a decidenților de politică economică impune întărirea independenței băncilor centrale

Poate părea o blasfemie să vorbim în vremurile actuale de deflație, dar haideți să mai vedem o dată, în plină inflaţie, ce face aceasta. Materiile prime, forţa de muncă şi activele se ieftinesc pentru a se putea întâlni din nou cererea şi oferta. Iar astfel se încearcă să se reia business-ul de la un alt nivel, indicat de piaţă. Deflaţia poate fi văzută ca o încercare a companiilor de a redeveni performante.

Da, numai că băncile centrale, la presiunea politicienilor, întrerup ceea ce corespundea unui proces de eficientizare şi după ce că duc dobânzile în teritoriu negativ mai pun şi lichiditate pe pieţe, ceea ce poartă numele de relaxare cantitativă (quantitative easing - QE). De ce fac asta? Fiindcă deflaţia afectează nivelul activelor pe care le-au luat băncile ca garanţie la creditele acordate. Chiar dacă astfel statele opresc procesul de corecţia naturală antreprenorială.

Şi nu doar că se blochează ajustarea managerială, dar în paralel se îngreunează povara taxelor. E ca la români, care se bat cu evaziunea aplicând principiul: “Dacă de la săraci nu luăm, atunci de la cine?!”.

Ca urmare a acestui mod de abordare s-au produs lucruri ciudate. În urmă cu un deceniu când băncile centrale micşorau dobânzile de politică monetară bursele creşteau. Cu alte cuvinte, investitorii se regrupau dinspre plasamentele monetare a căror rentabilitate scădea odată cu reducerea dobânzilor, spre activele pieţei de capital, mai riscante, dar cu randamente mai bune. În vremurile “noi”, din păcate, bursele n-au reacţionat pe măsura scăderii dobânzilor şi a inundării pieţelor cu bani. Din ce motiv? Pentru că mediul economic a fost perceput ca inadecvat pentru investiţii din cauza taxării. E greu ca manager să faci o afacere din care să ieşi în câştig la nivelurile actuale de impozitare și să atribui dividende acționarilor. Dar în loc ca politicienii să accepte că ei şi povara lor fiscală provoacă problemele, statele întrerup procesul natural de corecţie iniţiat de antreprenorii privaţi văzut în deflaţie, şi produc cu bani în exces inflaţie, care nu-i altceva decât preţul lipsei de performanţă.

În fine, ca urmare a surplusului de lichiditate până la urmă s-au cumpărat ceva active. S-a achiziţionat cam orice acţiune părea ieftină, fără să apară întrebarea dacă nu cumva compania respectivă e falită!

Sigur că în această situație se poate readuce în discuție rigoarea etalonului aur, care nu permitea o atitudine vicioasă dusă la extrem, așa cum se vede acum. Acesta a fost numit de conducătorul unui sistem de bănci centrale, legendarul Alan Greenspan, drept garant al drepturilor de proprietate, care se opune deficitelor, modul ascuns de confiscare a avuției.

Reîntoarcerea la respectivul etalon e puțin probabilă, dar de ceea ce putem discuta este necesitatea întăririi independenței băncilor centrale lecturând spusele unuia dintre puținii economiști cu expertiză din România. Independența sau autonomia băncilor centrale urmează un ciclu de întărire sau de slăbire pe parcursul diverselor perioade istorice, unul dintre determinanții evoluțiilor în acest plan fiind înclinația spre inflație a decidenților de politică economică, rațiunea importantă pentru delegarea politicii monetare către o instituție independentă. Când problema se pune în termenii necesității de a genera inflație și nu de a o tempera există premisele aducerii în discuție a gradului de autonomie a acestei instituții.