Cum înjurăm fără atac la persoană

Readuc în discuție o bulă dintr-o publicație de profil, pe care deși o pun între ghilimele mi-o amintesc aproximativ: “Mă uit cu milă la cei care scriu cărți ca să-și aducă lumea aminte de ei. Eu la o singură dublare de preț am ajuns celebru. Nici o mamă de scriitor nu e pomenită de atâta lume cum e maică-mea.”

După care, la explicația bulei, e dat numele persoanei și o precizare care ar sugera o înjurătură, pe care, desigur, n-o pot reproduce.

Alta ar fi însă situația dacă am transforma substantivul propriu în substantiv comun, atunci s-ar putea evita atacul la persoană, fiindcă dacă ai spune “popescule”, “ionescule” sau “dumitrescule” s-ar ști exact ceea ce transmiți, ofensa ar fi încorporată, deci ne-am putea exprima succint în vremuri în care timpul este bani, fără a putea ca cineva să pretindă că se simte jignit. Pentru că în definitiv dacă faci parte din mediul politic, nu ești mironosiță, totul e să nu-ți zică cineva ceva pe numele din buletin ca să pici de “fazan” față de colegii de interes de grup și să fii apoi nevoit să reacţionezi, de aceea e bună varianta generică. Ocazie cu care ceea ce devine din propriu comun poate căpăta și plural, atât masculin - “ioneștii”, cât și feminin - “popeștile”. Adică, de ce să aibă doar “generăleasa” plural și “dumitreasca”, nu?

Ar fi exact ca în afirmația lui Gigi Becali - “M-am certat cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat” - , însă mult mai scurt. Când s-ar spune “petrescule”, scris cu literă mică, n-ar trebui să apară și mențiunea becaliană “dar nu ne-am insultat”, pentru că ar fi implicită.

Dorel deja exprimă ceva când e scris cu “d” mic. Reprezintă mai mult solidaritate decât oprobriu, într-o țară dezintelectualizată, cu o tendință de emigrație a nonmeseriașilor în curs de accentuare. Întrebarea este ce se întâmplă, când, de exemplu, cuvintele ciung, ciunt sau schilod, ele ori sinonimele lor, devin nume proprii? Mai pot fi utilizate pentru a apostrofa? Ca o excepție de la regulă, așa cum există în limba franceză verbe neregulate, la fel si unele persoane din spatele substantivelor sunt ele însele o insultă. Dar după cum am zis, neregulat vorbind, sunt cazuri și cazuri, deci nu e necesar ca ceea ce e scris cu prima literă mare să i se facă mici toate literele ca să fie utilizat ca vorbă de ocară. Merge și așa cum e. Mai ales că la origine multe nume mari au fost cuvinte mici.

Și pentru a demonstra că suntem în trend, scriitorul Tudor Octavian - de care nu ştiu dacă îşi va aduce lumea aminte, precum cel din bulă - notează în “Tratat de înjurături”, după ce mai întâi remarcă “nici un savant nu a cercetat înjurătura ca fenomen universal, ca mijloc de înțelegere între oameni (...) nu s-au tipărit lucrări de doctorat în sudalme (...) e greu de găsit un subiect mai acut despre care să se fi scris mai puțin”, că un profesor i-a spus: “Nu trebuie să fim prea entuziasmați de performanțelele tehnice ale nemților și ale americanilor, deoarece tendința unei specializări extreme înseamnă moartea spiritului”. Adusă mai aproape de noi - punctează scriitorul la ziar - aserțiunea profesorului poate fi cuprinsă cu cuvintele : “Poezia salvează România! Că e așa o probează și faptul că avem cel mai mare număr de poeți - politicieni. Servituțile specializării înguste pot fi folosite mai bine analizând situația înjurăturii în Statele Unite. Înjurătura americană e simplă, directă, pragmatică. Din perspectiva bogăției de idei a înjurăturii românești, a varietății ei stilistice, a conținutului ei filosofic cu trimiteri multiple la familie și societate, a structurii ei cu stufoase rădăcini naționale și istorice, înjurăturile nemțești și americane seamănă a contracte de afaceri. Sărăcia îl lovește pe român drept în talent. Se înjură mohorât, scurt, fără imaginație. Ca și firmele de buticuri, înjurătura națională se americanizează.”

De aceea, americănescul Robert, înlocuirea unei întregi înjurături adresate unei persoane cu un nume, care nici măcar asta nu mai e, fiindcă substantivul propriu Robert devine substantivul comun “bob”, e ceva care ar arăta că trăim vremuri de sărăcie extremă, în care nu e nevoie de imaginație. Următorul pas ar fi ca înjurătura-cuvânt să se înlocuiască cu un număr, precum cele pe care le primesc politicienii când ajung la pușcărie. Ori, de ce nu, cu cuvinte noi, a căror semantică, fără a fi cunoscută, nu pot fi catalogate ca jigniri.