Prințul Harry și Lordul Keynes ajută fără să vrea disoluția lumii lor

Nu sunt convins că Prinţul Harry a vrut să facă rău monarhiei prin intermediul cărţii pe care a publicat-o. Poate că el a considerat că astfel o reformează, după cum a încercat să facă şi Lordul Keynes cu economia. Din păcate se observă „frenezia” cu care sunt rupte pasajele din context şi folosite împotriva instituţiei din care provine prinţul. De parcă a venit momentul pentru „demolarea” regalității. Nici nu ştiu dacă figura princiară nu a fost cumva încurajată, pentru că prea „se leagă” iniţiativa sa.

Cam la fel s-a întâmplat cu economistului britanic care le-a dat tuturor elitelor de la putere ceea ce și-au dorit: politicieni, tehnocrați, intelectuali „de curte", bancheri și mari corporații. Keynes a ajuns celebru pentru că a oferit puterii instrumente de consolidare și justificări în fața opiniei publice cu privire la utilizarea lor în scopul promovării binelui comun. Dar, contrar opiniei comune contemporane, John Maynard Keynes nu a fost câtuși de puțin un partizan al deficitelor bugetare, ci dimpotrivă. Mai mult, s-a opus și susținerii acestora prin măsuri de relaxare și stimulare monetară, pe care le caracteriza corect ca având efecte inflaționiste.

Și totuși ce-au făcut discipolii cu învățătura maestrului? Keynesienii au rupt din context ceea ce le-a convenit și intervenția fiscală a statului în economie, cu pretenții de stimulare, a fost transformată din măsură excepțională, recomandată în situații speciale, în politică permanentă a guvernelor.

De aceea Friedrich Hayek afirmă că ar fi nedrept să-l învinovățim prea mult pe John Keynes pentru răul neîndoielnic produs de teoriile sale, pentru că dacă ar fi trăit s-ar fi găsit în prim planul luptei împotriva inflației.

Dar sigur că „acum suntem toți keynesieni” și intervenționismul încearcă să-şi extragă argumentele din trunchierea „psalmilor” prințului pentru a lovi Monarhia într-un moment în care succesorul Reginei nu pare în măsură să genereze încredere şi instituţia regală amenință să intre în disoluţie.

Și după cum am mai observat nici Biserica în forma ei consacrată nu se simte prea bine. Ar putea fi ea „primenită”, fireşte, tot în căutarea încrederii, cu un cult raţional, cu suport ştiinţific, precum scientologia, o religie OZN? Și Keynes a trăit într-un grup progresist cu aspect de sectă, Bloomsbury, în care - potrivit lui Dorothy Rothschild Parker - trăiau în pătrate, pictau în cercuri și iubeau în triunghiuri. Întrebarea e doar dacă scientologistul Tom Cruise a citit-o pe bloomsburista Virginia Woolf?

Această întrebare poate să aibă relevanță în epoca remake-urilor din cinematografie. În care creativitatea e înlocuită cu rețete corporatiste, ce substituie modul original de a face lucruri și educația adevărată cu disciplina. De aceea nu vine nimic din urmă! Trupele de succes sunt tot acelea de acum două-trei decenii, în care cântă rockeri ajunși la vârsta pensionării, filmele „noi” nu-s decât reluări ale celor de atunci, iar automobilele clasice, în afara caroseriilor n-au suferit modificări, doar că-s mai puțin fiabile și costă mai mult.

Ceea ce numim capitalism nu mai stimulează performanța. Pentru că principiile ce stau la baza funcţionării societăţii sunt defecte. Lumea evoluează cu creativitate, libertate și alocarea capitalurilor pe criterii de piaţă, nu pe seama unui mod care le reprimă.

Dar apropo de cinematografie. Oare cât de jos se va merge cu declinul ideatic? Se vor face remake-uri după filmele pentru adulți? Sau dacă tot a apărut cartea Prințului Harry poate că a venit momentul să fie ecranizată, nu sub forma unui documentar cu episoade, ci a unui film cu bugetar mare. Lumea keynesiano-progresistă ar fi mulțumită că Harry & Meghan merg până la capăt!