Grigore Trancu - Iași o figură cunoscută în interbelic, cu studii economice și de drept, cu un doctorat obținut la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, care și-a început cariera ca funcționar la Banca Națională din Iași povestea că la sfârșit de secol XIX comerțul de bancă din zona Moldovei putea fi descris astfel:

La Iași o piață de vânzare și cumpărare de efecte publice, în special o piață de lombard.

La Galați o piață de scont, deoarece era centrul de import al colonialelor.

La Brăila o piață de bancă absolut specializată în operațiuni de devize, pentru că acolo se făcea exportul de cereale.

Trancu explică “diferența” dintre ceea ce se numea odinioară bancher și ce a ajuns ulterior să fie banca. Bancherul cunoștea personal clientul și clientul pe bancher. Se cunoșteau și apreciau. În momentul în care clientul era victima unor evenimente neprevăzute, de pildă nu avusese ploaie la timp și trecerea printr-o situație financiară grea, bancherul, având legături directe și de încredere personală, raporturile erau cu totul de altă natură față de cum au devenit ulterior între bancă, societate anonimă, cu consiliul ei de administrație, director, adunarea general și client. Acesta e numai un număr ce se mișcă -  precizează Gr. Trancu - după nevoile centrale ale băncii sau după operaţiunile acesteia în raport cu alte bănci din străinătate. Clientul, spune el, nu mai reprezintă nimic pentru bancher, pe când odinioară persoana lui era totul.

Dar, Moldova merită adusă în discuție şi pentru că aici a avut loc prima încercare de a avea o bancă națională. În mai 1856, domnitorul Grigore Alexandru Ghica îi semnează prusacului Friedrich Louis Nulandt (1809-1866), director al Creditului Mobiliar din Dessau, actul de concesionare pentru Banca Națională a Moldovei.

În martie 1857 îşi începe activitatea Banca Naţională de emisiune cu sediul la Iaşi, sucursală la Galaţi şi comandită la Bucureşti, dar care era de fapt „branch”-ul băncii germane din Dessau.

Marea problemă sesizată de specialişti era aceea că o banca de circulaţie coexista cu una ipotecară. Deși - aflăm din enciclopedia monetară a lui Costin C. Kiriţescu - că banca, care a obţinut privilegiul de emisiune de bancnote convertibile la vedere cu valori de la 40 sorocoveţi în sus şi cu acoperire în aur și argint nu l-a valorificat, ceea ce ar însemna că nu poate fi considerată prima bancă de emisiune de pe teritoriul României.  

Banca Naţională a Moldovei a acordat - potrivit lui Kiriţescu - mai ales credite pe termen lung, ipotecare, pentru finanțarea proprietății funciare, ceea ce contravenea uzanţelor bancare. Se poate detalia că piaţa de atunci avea nevoie de împrumuturi pe termen scurt, pentru comerţ şi de credite agricole pentru micii proprietari.

Nulandt şi-a rezervat 48.000 de acţiuni, din cele 50.000 (deținea 45.000 împreună cu banca din Dessau), deci a oferit pieței de capital doar 2.000 şi a vărsat numai 10% din totalul capitalului subscris cu ajutorul unui împrumut. După care a încercat să manipuleze bursa ca să crească preţul acţiunilor şi apoi eventual să vândă şi să iasă din afacere. Titlurile au intrat pe un trend de mărire, până la 120%, însă criza economică care a izbucnit în Europa le-a prăbuşit valoarea.

O altă cauză a căderii  a fost aceea că banca s-a supraexpus pe un număr redus de clienţi, cum ar fi și împrumutul de 40.000 de galbeni acordat statului moldovean, dar și unor persoane cu influență politică și interese în zona funciară-imobiliară şi s-a lansat în afaceri speculative, precum cumpărarea de cămile în contul armatei coloniale britanice sau obţinerea concesiunii pentru încasarea impozitelor într-o provincie din Asia Mică.

Banca Naţională a Moldovei intră în insolvenţă în iunie 1857, îşi reia activitatea până în martie 1858 când suspendă plăţile şi îi e retrasă concesiunea în iunie acelaşi an.

A trebuit să mai treacă încă un sfert de veac, să aibă loc Unirea Principatelor din 1859, Războiul de Independență din 1877-1878, pentru ca să apară în 1880 o nouă bancă "de scont și circulațiune", de această dată Banca Națională a României, care și-a deschis un sediu la Iași, acolo unde a lucrat Grigore Trancu, care a relatat ce se întâmpla în jurul anului 1890. Cu precizarea că în 1856 contextul era mult mai dificil. Rusia și Poarta nu vedeau cu ochi buni expansiunea capitalului german, deși business-ul moldovenesc avea nevoie de lichiditate ca de aer. Guvernul dorea bani cu împrumut pentru a-și achita obligațiile, unele dintre ele chiar către Rusia, care împreună cu Imperiul otoman și apoi cel austriac au desfășurat trupe în principate după Revoluția de la 1848, Convenția de la Balta - Liman și în contextul Războiului Crimeii (1853 - 1856).

În timpul acesta Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul din Muntenia, cel care a reușit printr-o politică de austeritatea să micșoreze în intervalul 1849 - 1856 cheltuielile bugetare și scadă două treimi din datoriile țării și chiar să ridice Teatrul din București și să bată monedă fără acceptul turcilor, a renunțat la o inițiativă similară, însă situația din principatul vecin, Moldova, era mult mai critică.

Ceea ce trebuie menționat este că atât principele Ghica din Moldova, cât și prințul Știrbei din Valahia - numiți în 1849 de Înalta Poartă cu acordul Imperiului Țarist - erau adepții unirii, ceea ce a determinat Poarta otomană să nu le prelungească mandatul de 7 ani în 1856, an în care s-a semnat Tratatul de la Paris după conflictul armat din Crimeea și conducerea principatelor a fost asigurată de caimacami până la venirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. 

• Ministrul de Externe rus: Sunteți filogerman! P.P. Carp: ”Pardon,...

  < Prev
• Nu contează cât de lung am părul. Mai presus e cât şi cum gândesc!

  Next >