Deflatorul PIB evidențiază reducerea consumului, dar și tendința retailerilor de a forța prețurile

Inflația din întreaga economie, evidențiată de deflatorul Produsului Intern Brut, nu se plasează nici la 15%, nici la 16%, unde se situează inflația bunurilor de consum, ci un pic peste 13%. “Particularitatea” acestui indice, calculat pe baza unui șir Paasche, este aceea că ponderează prețurile cu consumul, ceea ce nu se poate observa la indicele prețurilor de consum, determinat cu un șir Laspeyres, și de aceea extensia prețurilor e mai redusă, în paralel cu micșorarea cererii.

Așadar, deflatorii trimestriali s-au plasat anul trecut la 11,7%, 15,2%, 15,3% și 11,2%. Dacă ne uităm la cel din trimestrul patru se găsește semnificativ sub inflația bunurilor de consum, ceea ce ar sugera o accentuare a ajustării cererii la final de 2022.

Și totuși respectiva ajustare s-a consemnat în special la nivelul consumului administrației și la cel al investițiilor, pentru că ceea ce se numește cheltuiala de consum a gospodăriilor populației a consemnat o dinamică de 14,5%.

“Omoloaga” Paasche a inflației Laspeyres este mai redusă, ceea ce reliefează efortul populației de a strânge cureaua, dar, dacă deflatorul în ansamblu se află mai jos și această componentă sensibil mai sus, asta ar putea să semnifice că “efortul” românilor a fost într-o anumită măsură subminat de retailerii care forțează prețurile bunurilor de consum, în condițiile unei economii dependente de importuri, ce nu are forța să “contraatace” prin intermediul ofertei interne.

Contextul vădește nocivitatea marketingului, care funcționează - dacă e să ne amintim de o caricatură a lui Mardale - la modul peste prețul mare am pus unul și mai mare tăiat și acest lucru s-a numit promoție, dar mai ales necesitatea de a lua măsuri pe latura ofertei. Ca un exemplu luat la întâmplare, pe locul unde se fabrica săpun acum se comercializează importuri ce se scumpesc “tiptil”, timp în care mărcile românești de săpun au devenit o prezență fantomatică, în ciuda tradiției interbelice.

Iar dacă se aduce din nou în discuție scăderea TVA la alimente, reducerea impozitului pe consum poate fi asociată cu ajustarea cererii. Numai că această taxă a mai scăzut și în trecut fără a fi stimulate investițiile și atunci măsura nu și-a atins scopul propus. Dacă investiția în bunuri cu viteză mare de rotație a stocurilor - de la hârtie igienică și săpun, până la carne, lapte, ouă - ar beneficia de deduceri fiscale, s-ar putea asigura premisele de a realiza producție internă de bunuri de larg consum, care să concureze brandurile străine. Pentru că nu e posibil să fie mai ieftin untul din Slovacia sau iaurtul din Olanda!

Inflația din întreaga economie, reflectată de deflatorul PIB, se plasează sub cea de la nivelul bunurilor de consum, în paralel cu reducerea creditului de consum în lei pentru persoanele fizice. E posibil ca acestea să fie deja supraîndatorate, ratele lor de credit să se plaseze la maximul de 40% din venitul net și să nu mai poată contracta alte împrumuturi. Acest lucru ar putea face ca puterea de cumpărare în scădere să nu poată fi substituită cu putere de cheltuire prin credit. Din păcate, pe fond inflationist, neperformanța de la împrumuturi se poate amplifica, pentru că oamenii dau prioritate cheltuielilor pentru bunuri de strictă necesitate unde s-ar putea observa că ar fi “încolțiți” de retaileri.

Dar pentru a avea o imagine completă a fenomenului, e posibil ca ceea ce numim o ajustare a consumului populației să fie, de fapt, o migrare către economia subterană, unde cumpărătorii beneficiază de discounturi reale în circumstanțele lipsei taxării.

România are un teritoriu dotat cu de toate, apă, soare și resurse minerale. Surprinzător însă, românii consumă roşii din Insulele Canare, care se cultivă pe pământ din Spania pus peste tuful vulcanic, sunt udate cu apă de mare desalinizată, şi-s ferite de vânt cu folii.

Acesta e, desigur, un exemplu extrem, menit să evidențieze lipsa reţelelor de distribuţie pentru mărfurile autohtone. Retailerii care au astfel de lanţuri aduc marfa “de reglaj” din import, iar politicienii români în loc să stimuleze oferta agregată, nu să gestioneze politicile monetar-fiscale cererea, se apucă să administreze prin amenzi/reglementări, când ar trebui să facă facilă intrarea capitalului.

Dar chiar aşa, oare cât de greu e să faci o reţea de distribuţie cum au marii retailerii, ce aduc marfă din import, pentru a permite integrarea unor producători mici, ce-şi vând roşiile în faţa porţii?

Ceea ce au făcut retailerii poate oricine. Piaţa Obor din Capitală continuă să fie mai ieftină decât orice mare magazin. Iată ceva care arată că banii investitorilor, ce ar putea face un lanţ de distribuţie, n-au de ce să meargă către produse din import, dacă mărfurile româneşti sunt calitativ mai bune şi mai ieftine.