Impozitarea progresivă îi penalizează poate cel mai mult pe cei întreprinzători comparativ cu celelalte forme de jaf legalizat

Nu știu dacă acum, când unii recomandă să se rescrie cărțile de economie, mai are sens să discutăm de anticipații raționale. Fiindcă nu e musai ca așteptările să fie de acest fel. Expectațiile pot avea încărcătură emoțională, când intră în scenă politicul și denaturează prin reglementări comportamentul natural.

Sigur, cu acest prilej se poate trece de la teoria anticipațiilor raționale la asimetria informațională, care intervine atunci când nivelul educațional scăzut le permite propagandiștilor să inducă în eroare, să-și asigure un avantaj comparativ și să conserve o formă de putere.

Da, dar știți ce primesc în schimb cei manipulați, ca să nu perceapă cultivarea asimetriei? Democrația. Lor li se întărește sentimentul că cine-i egal dintr-un anumit punct de vedere este din toate, fără a se ține cont că postulatul nu funcționează în absența educației și a bunului simț dat de cei 7 ani de acasă.

Acestea fiind spuse se poate merge mai departe, la legătura ciudată dintre impozitarea progresivă și dobânzile real negative. Adică, cine are un job și își mai ia unul e penalizat pentru că-i harnic cu un impozit de pe următorul nivel de taxare al grilei. După care, dacă are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată „pedepsit”, cu dobânzile. În așa fel încât ele nu mai constituie un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.

După spor natural negativ, creștere economică și dobânzi negative, cu siguranță că noile manuale de economie vor consacra și noțiunea de dividende negative, caz în care deținătorii de acțiuni vor fi considerați colecționari în loc de investitori. Însă nu vreau să abat discuția de la firul principal, pentru că doresc să punctez că aceia care și-au făcut o ocupație din a face trafic cu ceea ce culeg din buzunarele celor productivi sunt politicienii.

Ei au făcut din filantropia liber consimțită o obligație, prin efectul legii. Până când protecția - socializarea pierderior - a devenit mai importantă decât capitalul și munca.

Gustave Le Bon sublinia că în timp ce progresul științific a condus elitele cu o mentalitate superioară la cârma mecanismului vieții moderne, progresul ideilor politice le-a oferit mulțimilor cu mentalitate inferioară dreptul de a guverna și de a se deda la cele mai periculoase fantezii, prin intermediul reprezentanților lor.

Dacă mulțimea și-ar fi ales reprezentanții din rândul elitelor făuritoare de civilizație problema actuală nu ar fie existat, dar această alegere nu este decât excepțională, întrucât un antagonism din ce în ce mai evident separă mulțimea de elite. Niciodată elitele n-au fost mai necesare, dar niciodată n-au fost mai greu de suportat. Doar elita intelectuală săracă este ceva mai tolerată.

Un remediu ar fi să limităm guvernările de tip popular. Elitelor le revine sarcina să se adapteze, să pună stavilă și să canalizeze fanteziile celor mulți, la fel cum inginerul îndiguiește și canalizează forța unui torent.

Din păcate, adaptarea e dificilă când politicienii, semănătorii de iluzii, sădesc în sufletul maselor doar ură și greșeli, proptelele antagonismului. Acesta va dispărea în ziua în care mulțimile, conștiente de adevăratul lor interes, vor considera că dispariția sau subțierea elitei conduce rapid la sărăcie, apoi la faliment.

Rezum subliniind că funcționăm împotriva naturii și cea mai bună dovadă e că s-a făcut selecție adversă și hazard moral prin intermediul relaxării masei monetare. Ceea ce trădează faptul că asistăm la o diluare a instinctelor, chiar dacă acestui fenomen i se dă o interpretare economică, în căutarea încrederii.

Poate că „logica“ etatistă a ajuns să ne spele creierele, însă, privind lucrurile natural, impozitarea nu-i altceva decât un jaf legalizat, după cum răpirea legalizată se numește recrutare. Iar relaxarea cantitativă echivalează cu o falsificare legalizată a masei de bani de care se zice că ar avea nevoie societatea.

În ce context ai nevoie de toate acestea? Atunci când suplinești pierderea instinctelor cu astfel de măsuri. Și această modalitate de a amesteca treburile pentru ca politicul să scape cu onoarea nereperată nici măcar nu e nouă. Amintesc faptul că politicienii nu s-au schimbat în ultimii 80-90 de ani. O arată, desigur, cupletele nemuritorului Constantin Tănase:

“Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Și cu asta ce-am făcut?”.