Contracte de supraviețuire

Până la apariția a ceea ce istoricii consideră a fi primul fond mutual din istorie, Eendragt Maakt Magt al lui Adriaan van Ketwich, au existat și alte forme incipiente a ceea ce astăzi numim, cu un termen tehnic încetățenit, "organisme de plasament colectiv". Cele mai multe dintre acestea au apărut tot în Țările de Jos.

Una dintre aceste forme incipiente de organisme de plasament colectiv erau așa-numitele "contracte de supraviețuire" - expresia traduce mot a mot numele olandez al instrumentului financiar. Aceste contracte de supraviețuire semănau într-o oarecare măsură cu bine cunoscutele polițe de asigurare de viață.

Cei care intrau în astfel de contracte împrumutau la început entității cu care încheiau acest contract o sumă de bani. Ulterior, debitorul plătea dobânzi creditorilor, la intervale regulate, pe tot parcursul vieții acestora. De asemenea, dacă creditorul decidea astfel, dobânzile puteau fi plătite și unei terțe părți, cum ar fi copiii creditorului.

Această formă de împrumut este consemnată istoric pentru prima oară în jurul anului 200 înainte de Christos și a fost destul de răspândită în Evul Mediu, în special în Franța și în nordul Europei. Ulterior, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, au devenit un important mijloc de finanțare a statelor.

Mai exista o formă de contract de supraviețuire, și mai asemănătoare cu caracteristicile unui fond mutual. Debitorul se împrumuta de la mai multe persoane, pe baza unui contract colectiv, iar suma plătită periodic ca dobândă era împărțită egal de debitori. Pe măsură ce semnatarii contractului colectiv decedau, fiecare dintre creditorii supraviețuitori primea periodic o sumă din ce în ce mai mare.

Aceste contracte erau aranjate atât de către state, cât și de către entități private. În cazul celor ale statelor, singura garanție de plată a dobânzilor era capacitatea acestora de a obține venituri prin impozitare. În cel de-al doilea caz, contribuțiile inițiale ale participanților erau utilizate de către debitor pentru achiziționarea de diverse active financiare, ale căror randamente erau utilizate pentru plata dobânzilor către creditori. Printre principalele active achiziționate se numărau obligațiunile emise de state, dar și acțiuni la diferite companii.

Astfel, în 1746, în orașul Broek op Waterland din Olanda a fost semnat un astfel de contract de supraviețuire, între un debitor privat și 10 creditori. Debitorul a investit banii creditorilor în obligațiuni emise de împăratul Carol al VI-lea, obligațiuni garantate cu veniturile aduse de domeniile acestuia. Mai devreme, în 1670, la Amsterdam a fost semnat un contract de supraviețuire cu 30 de debitori, ale căror contribuții au fost investite în acțiuni ale unei subsidiare a Dutch East India Company, iar dobânzile cuvenite debitorilor au fost achitate din dividendele acordate din profiturile respectivei companii.

Contractele de supraviețuire au reprezentat o formă incipientă de proprietate colectivă asupra unor instrumente financiare. Totuși, principala diferență față de fondurile mutuale era aceea că, în cadrul contractelor de supraviețuire, participațiile ca atare ale debitorilor în aceste contracte de supraviețuire nu erau tranzacționabile precum acțiunile sau unitățile de fond emise de fondurile mutuale, printre altele pentru că erau direct legate de viața și de longevitatea participanților. În plus, scopul acestor contracte era asigurarea unui venit constant participanților și nu diversificarea portofoliului investițional al acestora.

Pentru a ilustra această diferență, vom aminti exemplul unui contract de supraviețuire semnat în 1770 la Haga, în cadrul căruia debitorul a investit contribuțiile inițiale ale participanților într-un portofoliu diversificat de instrumente financiare. Potrivit contractului, care conținea și o secțiune care poate fi asociată cu ceea ce în ziua de azi numim "prospectul" unui fond mutual, scopul contractului era "să plătească participanților o sumă anuală de bani, sub forma unei pensii".