Oare câți economiști, teoreticieni economici, au reușit să-și pună în practică ideile și să devină oameni de afaceri prosperi?

Keynes nu a fost unul dintre ei. El a dat asigurări proaste pe timp de criză. National Mutual Life Insurance, compania condusă de John Maynard Keynes pe principii speculative, a fost pe buza falimentului în timpul Marii Crize din anii ’30. Pentru că a promis clienților beneficii spectaculoase, pe care nu le-a putut susține.

De asemenea, nici cel care l-a inspirat pe Keynes, Thomas Malthus, n-a fost. El îl roagă pe omul de afaceri David Ricardo să-i rezerve o subscripție de 5.000 de lire la un împrumut de război. Ricardo reușește să facă acest lucru în condiții deosebit de avantajoase, numai că, a doua zi după tranzacție, Malthus - impresionat de pregătirile lui Napoleon - îi cere lui Ricardo să-i vândă cu un câștig minim titlurile rezervate.

Ricardo însă procedează pe dos, mizează mai mult și victoria lui Wellington la Waterloo îi aduce un câștig fabulos. Ceea ce-l face pe istoricul economic Robert Heilbroner să remarce: ”Era într-adevăr, o lume răsturnată, un agent de schimb teoretician contra unui teolog realist, cu atât mai mult cu cât teoreticianul (Ricardo) se pricepea în materie de bani, în timp ce omul faptelor și cifrelor (Malthus) era cu totul dezorientat în acest domeniu”.

David Ricardo fondează împreună cu James Milne (tatăl lui John Stuart Mill), Thomas Malthus și Robert Torrens, în 1821, la Londra, Clubul de Economie Politică, cea mai veche asociație de profil din lume, iar termenul pe care îl poartă astăzi știința economică se pare că a apărut prima oară în cartea sa din 1817: Principiile de economie politică.

Dar înainte de asta, Ricardo devine un om de afaceri prosper care câștigă pe bursă 200 - 300 de lire pe zi. Lire - aur, pentru că după victoria asupra lui Napoleon noua monedă metalică - sovereign - e din metal galben și valorează cât o liră.

Important este însă că prima tranzacție realizată de Ricardo în nume propriu datează din 1793, când cumpără titluri de stat în valoare de 1.150 de lire cu o dobândă de 3% pe care le vinde în aceeași zi tatălui său Abraham cu 1.156 de lire.

Dar, în același an, Ricardo se rupe de părintele său și găsește suport finaciar la Lubbocks Forster, banca cu care va lucra mereu de acum înainte și care ulterior, în urma fuziunii din 1860 cu Robarts Curtis, devine un predecesor al RBS și NatWest, după preluarea în prealabil de către Coutts în 1914 - banca casei regale.

În câțiva ani, Ricardo este mai bogat decât tatăl său, în 1801 pregătește proiectul de reorganizare a activității bursiere, în 1802 e ales în conducerea London Stock Exchange, după care devine membru al unui comitet ce se ocupă de apărarea proprietății împotriva fraudelor bazate pe zvonistică.

Datele reconstituite de Piero Sraffa relevă creșterea volumului de tranzacții bursiere ale lui Ricardo. Numai pentru titlurile de stat consolidate cu dobândă de 3%, transferurile se măresc de la minimum 700.000 de lire în 1798, la 1,5 milioane în 1801, la peste două milioane de lire pe an în intervalul 1805 - 1812 și 3,7 milioane în 1813.

Ricardo poate fi văzut în grupurile bancare prin intermediul cărora se finanțează statul britanic. Costin Murgescu explică în cartea sa dedicată marelui economist că exceptând creditul “de loialitate” lansat direct subcriitorilor de piață în 1797, împrumuturile anuale de război ale Coroanei se făceau prin intermediul unei bănci ori al unui grup de bancheri denumiți “loan contractors”. După ce guvernul anunța suma solicitată și termenii, cei doritori să adjudece titlurile de stat se prezentau cu ofertele la o licitație organizată în biroul ministrului de finanțe, apoi cel care concesiona împrumutul distribuia titlurile pe bursă. Un astfel de context îl face pe Ricardo să aibă posibilitatea în iunie 1815 să-i rezerve și lui Malthus o subscripție, la care acesta renunță însă aproape imediat de teamă că împăratul Franței îl va bate pe apărătorul monarhiei britanice, ducele de Wellington. În schimb - după cum am mai zis - Ricardo își trece în cont, după bătălia pierdută de Napoleon I în Belgia, “câștigul cel mai mare realizat vreodată”, așa cum rezultă din corespondența acestuia către Thomas Malthus.

După acest episod, Ricardo începe să se retragă din afaceri și să se dedice redactării Principiilor, acest fapt și în condițiile în care oricum Regatul Unit nu mai lansează titluri de împrumut în perioada 1816 - 1818.

Totuși în 1819, Ricardo - devenit între timp membru al Camerei Comunelor - participă la licitarea unui noi emisiuni de bonuri de tezaur de 12 milioane de lire sterline, însă câștigătorul e viitorul baron Nathan Mayer Rotschild, fiul lui Mayer Amschel Rothschild - întemeietorul dinastiei bancare.

Preocupat de mărimea și efectele inflației, David Ricardo începe din 1808 - 1809 să facă plasamente funciare, explicația lor găsindu-se într-o scrisoare către Jean - Baptiste Say, la rândul său antreprenorul unei filaturi de bumbac: “Viața mea a fost plină de succese, dar și de neliniști, fac acum eforturi să-mi aranjez treburile în așa fel încât să nu mai am griji de viitor în problemele bănești”.

În 1814, Ricardo cumpără cu 60.000 de lire Gatcomb Park, care deține 2.400 de hectare, apoi o proprietate în Kent pentru 25.000 de lire, iar în intervalul 1816 - 1818 alte patru domenii. Investițiile de acest fel, considerate de David Ricardo sigure, însumează 275.000 de lire, cu precizarea că el devenise un important deținător imobiliar încă din timpul războaielor napoleoniene.

În paralel, el acordă și împrumuturi ipotecare cum e cel de 165.000 de lire atribuit în 1819 lui Francis Dukinfield Astley, cu o ipotecă asupra unei proprietăți de lângă Manchester, ce includea și o mină de cărbune.

• Incapacitatea de plată a României - un pericol real, care a anulat...

  Next >