Este adevărat că sectorul bancar s-a concentrat în ultimii ani. Fuziunile, achizițiile și retragerile de pe piață au redus numărul actorilor importanți. Totuși, acest fenomen trebuie analizat în context. Atunci când discutăm despre concentrare și despre eventualele sale efecte asupra concurenței, comparația cu alte sectoare ale economiei românești devine relevantă.

În retail, procesul de consolidare a fost vizibil pentru consumator. Carrefour a preluat Billa și apoi operațiunile Cora, pentru ca ele să ajungă ulterior în aceeași structură de proprietate. La fel, piața carburanților s-a concentrat în jurul unui număr redus de rețele, în timp ce branduri precum Shell sau Agip nu mai apar pe benzinăriile din România.

Prin comparație, sectorul bancar românesc nu pare atât de „dramatic” concentrat pe cât sugerează uneori dezbaterea publică. Concentrarea există, dar face parte dintr-un proces care a afectat aproape toate sectoarele economiei, deoarece capitalul străin s-a retras, iar, cel rămas, s-a concentrat în jurul unor jucători mai mari.

De aici apare însă o întrebare mai importantă: de ce concentrarea bancară e privită atât de repede ca o problemă de concurență, în timp ce în alte domenii e considerată o consecință a maturizării pieței?

Mai ales într-o economie în care statul are un rol economic tot mai mare.

Când statul devine cel mai mare client al sistemului financiar

Relația dintre finanțele publice și sistemul bancar trece adesea neobservată, deși în perioade dificile devine una dintre cele mai importante din economie.

Problema nu este existența datoriei publice. Aproape toate statele se împrumută. Problema apare atunci când finanțarea statului începe să domine finanțarea economiei.

Atunci apare fenomenul cunoscut drept crowding out: statul concurează cu sectorul privat pentru aceleași resurse financiare. Economiile populației și lichiditatea sistemului bancar devin obiectul unei competiții între guvern și economia privată.

Efectul nu e spectaculos și nici imediat. Mecanismul e mai subtil. Pentru o bancă, finanțarea statului poate fi mai simplă decât finanțarea unei afaceri: riscurile sunt diferite, costurile administrative mai mici, iar instrumentele mai ușor de tranzacționat. Astfel, o parte tot mai mare din resursele financiare poate ajunge către datoria publică.

Întrebarea esențială este unde ajunge capitalul disponibil într-o economie. Iar aceasta e una dintre discuțiile pe care ar trebui să le avem în România atunci când analizăm profiturile băncilor, nivelul creditării și rolul sistemului financiar.

Gândiți-vă însă ce șansă pentru bancherii din ziua de azi. Pot scăpa cu viaţă după ce împrumută statul. Nu sunt arși pe rug precum cavalerii templieri ca să nu li se dea înapoi banii cu care finanţează trezoreria publică. Li se “confiscă” prin impozite excepționale, taxe haiducești à la Robin des Bois și amenzi doar o parte din ceea ce au oferit statului.

Paradoxul profiturilor bancare

Dacă băncile obțin profituri ridicate, explicațiile sunt multiple: marje favorabile, costuri bine controlate, active importante, remunerarea adecvată a riscului și, nu în ultimul rând, efortul de informatizare și eficientizare făcut în ultimii ani.

Întrebarea este însă de ce profiturile bancare sunt din ce în ce mai arătate cu degetul și de ce apar tot mai des ca țintă pentru taxe sau alte intervenții. Pentru că există percepția că, acolo unde profiturile sunt mari și vizibile, resursele pot fi preluate mai ușor.

Dar tocmai aici apare întrebarea importantă: dacă problema este lipsa veniturilor bugetare, de ce ajungem să discutăm despre profitul bancar ca soluție, în loc să vedem cauzele care au dus la această nevoie permanentă de venituri suplimentare?

Mai ales într-o economie în care o parte importantă din creștere depinde de cheltuieli publice și fonduri europene, tentația de a căuta resurse acolo unde sunt vizibile devine cu atât mai mare.

Problema nu este că băncile nu trebuie supravegheate

Concurența trebuie protejată, iar fuziunile analizate. Dar există o diferență între a observa concentrarea unei piețe și a demonstra existența unui comportament anticoncurențial.

O piață cu mai puțini jucători nu este automat abuzivă. Concentrarea poate fi rezultatul economiilor de scară, al investițiilor necesare sau al cerințelor de reglementare.

De aceea discuția nu ar trebui să fie doar despre numărul de bănci, ci despre cât de competitivă este piața și cât capital ajunge efectiv în economia privată.

Și aici apare adevărata problemă

Poate că întrebarea nu este de ce băncile au devenit atât de profitabile, ci de ce avem o economie în care statul are nevoie de atât de mulți bani încât devine unul dintre cei mai importanți clienți ai sistemului financiar.

Dacă ne uităm doar la profiturile băncilor riscăm să ignorăm contextul mai larg: consolidarea din multe sectoare, dependența de cheltuieli publice și rolul tot mai mare al statului în economie.

Altfel riscăm să ajungem la o situație în care, atunci când statul are nevoie de venituri suplimentare, își îndreaptă atenția către zonele în care știe că încă există profituri consistente. Din această perspectivă, tentația de a extrage noi resurse seamănă uneori mai degrabă cu un comportament haiducesc: se caută exact acolo unde se știe că încă există ceva de luat.

Profitul bancar nu este, în sine, dovada unui comportament anticoncurențial, după cum nici concentrarea unei piețe nu e automat dovada unui abuz.

Iar dacă vrem mai multă concurență, mai mult credit pentru economie și mai multă creștere, poate că discuția ar trebui să înceapă mai puțin de la întrebarea „cât profit fac băncile?” și mai mult de la întrebarea „de ce are statul nevoie de atât de mult din capitalul disponibil al economiei?”.

• De ce trebuie salvat orice activ?

  Next >