Și Stiglitz s-a prins că dobânzile negative sunt nocive

Laureat al premiului Nobel, economistul Joseph E. Stiglitz este notoriu, printre altele, pentru susținerea teoriei potrivit căreia ieșirea economiei mondiale din recesiune și ulterior din așa-numita capcană a creșterii economice slabe, fără refacerea pieței muncii și reluarea angajărilor de personal, nu se poate face fără stimulente venite de sus, de la autoritățile de stat.

Stiglitz a pus întotdeauna în prim-plan necesitatea stimulării fiscale a economiei, prin evitarea măsurilor de austeritate și de reducere a deficitelor bugetare și prin creșterea cheltuielilor publice, atât prin investiții de stat în infrastructură, educație sănătate etc, cât și prin întărirea financiară a plaselor sociale de siguranță, pe scurt a cheltuielilor sociale.

Însă atipic pentru economiștii keynesieni, de stânga, același Stiglitz a privit întotdeauna cu suspiciune modalitățile de stimulare monetară a economiilor, prin măsuri administrative și intervenții pe piețe ale băncilor centrale. Stiglitz nu a susținut niciodată operațiunile de relaxare cantitativă efectuate de Federal Reserve și Banca Centrală Europeană.

Ca o paranteză, trebuie spus că această poziționare a sa este destul de contradictorie. Dacă criza financiară și recesiunea ar fi prins guvernele în poziții de excedent fiscal, stimularea economiilor prin cheltuieli de stat nici măcar n-ar mai fi fost o temă de dezbatere: s-ar fi făcut pur și simplu. Însă la acel moment, cvasitotalitatea statelor lumii se confrunta cu deficite bugetare, care, coroborate cu explozia aversiunii la risc a băncilor, făceau imposibilă obținerea resurselor financiare necesare pentru aplicarea stimulului fiscal. No QE, no stimulus.

Dincolo de asta, privită în sine, aversiunea lui Stiglitz față de stimularea monetară este solidă și coerentă, multe din argumentele sale regăsindu-se și în luări de poziție ale unor economiști de marcă liberali sau chiar libertarieni. De exemplu, ideea că relaxarea cantitativă îi afectează pe cei mai săraci dintre cetățeni, precum și pe cei care obțin venituri fixe, din salarii și din pensii, reprezentând de fapt un transfer masiv de bunăstare către industria financiară și către deținătorii de active cu risc, cum ar fi acțiunile listate sau bunurile imobiliare.

Recent, Stiglitz a publicat, pe platforma project-syndicate.org, un text intitulat "Ce e în neregulă cu dobânzile negative", noua armă la modă din arsenalul băncilor centrale. Observația de bază a textului este că această metodă extremă de stimulare nu a avut rezultatele scontate, respectiv nu a dus la reluarea creșterii economice acolo unde a fost aplicată.

"Ar fi trebuit să fie clar că cele mai multe dintre modelele pre-criză ale băncilor centrale, atât cele formale, cât și cele mentale pe care s-a bazat gândirea decidenților, au fost extrem de greșite. Nici unul dintre ele nu a fost capabil să prevadă criza. Ele au continuat să folosească aceste metode discreditate, potrivit cărora principalul instrument de politică monetară este constituit de dobânzile-cheie, al căror semnal ar trebui să se transmită în piețe și să asigure o performanță pozitivă a economiei. Dacă dobânzile-cheie pozitive se dovedesc a fi insuficiente, atunci cele negative vor rezolva problema", scrie Stiglitz.

Numai că, spune autorul, trucul nu a funcționat. În unele state OCDE, dobânzile reale au ajuns și la -2% și, totuși, investițiile în economie au scăzut sau, în cel mai bun caz, au stagnat. Potrivit lui Stiglitz, ideea că marile corporații își calculează investițiile în funcție de rata dobânzilor-cheie și sunt încurajate să demareze noi proiecte dacă aceasta scade, să spunem, cu 0,25 puncte procentuale, este absurdă. Marile companii stau oricum pe munți de cash, iar IMM-urile nu se pot oricum împrumuta de la bănci, nici măcar la dobânzi negative, pur și simplu pentru că instituțiile de credit se feresc de riscul reprezentat de acestea sau le cer garanții, cel mai adesea imobiliare, de care micile firme nu dispun.

"Mai sunt trei probleme cu dobânzile negative. În primul rând, acestea încurajează companiile să investească mai degrabă în tehnologie, ceea ce afectează piața muncii pe termen lung, chiar dacă șomajul scade pe termen scurt. În al doilea rând, pensionarii, care depind de venituri din dobânzi, sunt și mai loviți și își reduc consumul mai mult decât și-l majorează cei ce beneficiază de dobânzile mici, respectiv deținătorii bogați de acțiuni listate și active imobiliare, iar întregul fenomen deteriorează și mai mult cererea agregată. În al treilea rând, goana după randamente, stimulată de dobânzile mici sau negative, face ca mulți investitori să-și reorienteze portofoliile către cele mai riscante active, expunând economia mondială către un și mai înal nivel de instabilitate financiară", explică Stiglitz.

În schimb, consideră laureatul Nobel, băncile centrale ar trebui să se focuseze pe fluxul de credite, adică ar trebui se se îngrijească de restaurarea și menținerea disponibilității și capacității băncilor de a împrumuta micile firme. Greșeala băncilor centrale e că s-au concentrat pe salvarea și restructurarea instituțiilor de credit mari, considerate a prezenta risc sistemic. Însă multe bănci mici, privite ca sistem agregat, sunt importante din punct de vedere sistemic pentru redemararea investițiilor, angajărilor și creșterii economice.

"Marea lecție care trebuie învățată din toate acestea este sintetizată de celebra zicală: dacă bagi gunoi, iese gunoi. Dacă băncile centrale vor continua să folosească modele greșite, vor lua în continuare decizii greșite", conchide Joseph Stiglitz.