Nassim Nicholas Taleb povestește într-un text cum s-a întâlnit odată cu ilustra scriitoare Susan Sontag, iar aceasta a ținut să-i spună cu aroganță că-i „împotriva sistemului de piaţă” când a auzit că Taleb e broker. Amuzat, Taleb scrie că, după moartea lui Sontag, a aflat că oamenii din industria editorială se plângeau de rapacitatea ei și că scriitoarea împărţea cu o prietenă o vilă în New York care a fost vândută ulterior cu 28 de milioane de dolari.

„Sontag simţea probabil că insultând oamenii cu bani obţine un soi de sfinţenie de neatins, care o scuteşte de a pune ceva la bătaie. Este imoral să te opui sistemului de piaţă şi să nu trăieşti izolat de el, într-o colibă”, comentează autorul Lebădei negre.

Dar, spune el, se poate și mai rău. Este chiar mai imoral, mult mai imoral să te lauzi cu virtutea fără a trăi cu toate consecinţele ei directe.

„Aşa cum am văzut la intervenţionişti, o anumită categorie de teoreticieni poate dispreţui detaliile realităţii, chiar complet. Dacă crezi că teoria ta e corectă, poţi ignora complet lumea reală – şi viceversa. Şi chiar nu-ţi pasă cum îi afectează ideile tale pe ceilalţi, deoarece ideile te includ într-un fel de stare virtuoasă, imună la modul în care îi afectează pe alţii. De asemenea, dacă crezi că „îi ajuţi pe săraci” cheltuind bani pe prezentări în PowerPoint şi reuniuni internaţionale de genul celor care duc la alte reuniuni (şi alte prezentări în PowerPoint), poţi ignora complet indivizii – săracul este un concept abstract concretizat pe care nu îl întâlneşti în viaţa reală. Efortul tău la reuniuni îţi permite să îi umileşti personal. Mi s-a spus recent că un ecologist socialist celebru, care participa la aceeaşi serie de conferinţe, jignea chelnerii în restaurante, între prelegerile despre echitate şi corectitudine. Dacă viaţa ta privată este în conflict cu opiniile tale intelectuale, cele anulate sunt ideile intelectuale, nu viaţa privată”, scrie Taleb.

La fel, potrivit autorului, dacă acţiunile tale private nu pot fi generalizate, atunci nu poţi avea nici idei generale. Dacă un agent de vânzări încearcă să-ţi vândă un automobil produs la Detroit, dar el conduce o Honda, îţi dă un indiciu că automobilul respectiv poate avea o problemă.

El arată că virtutea fără curaj este o aberaţie.

„Cel mai bun soi de virtute necesită curaj; prin urmare trebuie să fie nepopular. Dacă ar trebui să descriu actele perfecte de virtute, ar însemna să adopt poziţii care în prezent sunt privite rău, penalizate de discursul comun (mai ales când e finanţat de lobbyişti). Cum ar fi susţinerea pretenţiilor Monsanto şi promovarea prin portavoci interesate a ideii că „salvează copiii” cu produsele lor toxice, astfel încât oricine li se opune să poată fi descris cu uşurinţă ca un ucigaş de copii. O acţiune e cu atât mai virtuoasă cu cât e mai costisitoare – mai ales dacă te costă reputaţia. Când integritatea intră în conflict cu reputaţia, alegeţi integritatea. Virtutea constă în bunătatea faţă de cei neglijaţi de alţii, faţă de cazurile mai puţin evidente, pe care cei din industria caritabilă au tendinţa să le treacă cu vederea, faţă de cauzele care nu sunt (încă) promoţionale”, punctează autorul.

El are mai multe sfaturi pentru tineri: să nu se laude public cu virtutea lor, să nu se angajeze în căutarea profitului, dar și să-și asume riscul de a-și deschide o firmă.

„Da, asumaţi-vă riscul, iar dacă vă îmbogăţiţi (ceea ce e opţional) cheltuiţi-vă cu generozitate banii pentru ceilalţi. Avem nevoie de oameni care îşi asumă riscuri (limitate). Toată ideea este să îi îndepărtăm pe aceşti copii de la nivelul macro, de la obiectivele universale abstracte, de la această inginerie socială care produce riscuri suplimentare pentru societate. Afacerile ajută întotdeauna; instituţiile pot ajuta, dar pot la fel de bine să facă rău (sunt optimist; sunt sigur că în afară de câteva, cele mai multe ajung să facă rău). Riscul este cea mai înaltă virtute”, conchide Taleb.

• Brexitul s-a produs mai întâi în mediul academic

  < Prev
• Democrație pe picior

  Next >