Sunt destule voci în spațiul public care au pretenția ca o bancă centrală să fie un soi de factotum. Adică să facă și politică monetară, și ținere sub control a stabilității prețurilor, să și supervizeze sistemul financiar-bancar, dar să-i și păzească pe clienți de presupusa "rapacitate" a băncilor.

Da, în viziunea unora, băncile centrale ar trebui să fie inclusiv Autorități pentru Protecția Consumatorilor, care să primească și să rezolve reclamații de la debitori nemulțumiți că dobânzile cresc, leul se depreciază, iar ei n-au citit cu responsabilitate contractele de credit înainte de a le semna.

Culmea, aceiași comentatori susțin, concomitent, fără să realizeze contradicția în care se plasează singuri, că băncile centrale au prea multă putere și influență în economie, politică și societate.

Rostul originar al băncilor centrale nu a fost câtuși de puțin acela de a fi un soi de agenții independente "deconcentrate" de supraveghere, reglementare și control. Esența lor este aceea de bănci de emisiune monetară, însărcinate cu buna circulație a creditului în economie. Mai târziu s-a adăugat mandatul privind menținerea stabilității prețurilor, care însă derivă tot din funcțiile de politică monetară primordiale.

Funcția de reglementator și supraveghetor al sistemului bancar sub aspectul solvabilității, lichidității și stabilității a venit și mai târziu și a fost mai degrabă rezultanta faptului că, prin natura sa, o bancă centrală cunoaște cel mai bine modul de funcționare al instituțiilor de credit. Această funcție nu ține însă de esența unei bănci centrale.

Acest lucru se vede cel mai bine din aceea că, în multe țări europene, dar și în Statele Unite, activitatea de setare a politicii monetare și cea de supraveghere a sistemului bancar sunt separate și exercitate de către instituții diferite. Banca centrală își păstrează funcția ei clasică, iar supravegherea și reglementarea bancară țin de autorități sau agenții create special în acest scop.

Întâlnim, de exemplu, această situație chiar la vârful zonei euro. Avem, pe de o parte, Banca Centrală Europeană, iar pe de altă parte European Banking Authority (EBA) - agenția UE care se ocupă de implementarea unui set standard de norme privind reglementarea și supravegherea sistemului bancar din toate țările Uniunii, pentru a crea o piață unică eficientă și transparentă a produselor bancare. Printre funcțiile sale se numără și cea de a derula teste de stres privind reziliența băncilor europene de importanță sistemică la șocuri economice și financiare.

În Germania avem Autoritatea Federală de Supraveghere Financiară, care are ca atribuții reglementarea și supravegherea sistemului bancar, dar și a celorlalte sectoare ale industriei financiare.

Această separare de funcții nu este caracteristică doar zonei euro, ci o întâlnim și în afara acesteia. Astfel, în Regatul Unit supravegherea prudenţială e încredinţată unei societăți cu răspundere limită deținută de Banca Angliei - The Prudential Regulation Authority, în vreme ce de protecţia consumatorilor de servicii financiare se ocupă The Financial Conduct Authority. Iar Polonia are Comisia de Supraveghere Financiară, ce are printre atribuții și reglementarea sectorului bancar.

În SUA, diviziunea muncii - înțeleasă ca o segregare de sarcini - este și mai detaliată. Federal Reserve, banca centrală, are și unele funcții de supraveghere bancară, însă aceasta este exercitată cu precădere de alte două instituții, respectiv de către Federal Deposit Insurance Corporation (instituție asemănătoare într-o oarecare măsură cu Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar de la noi) și de către Office of the Comptroller of the Currency.  

Care este lecția care se desprinde de aici? Că diviziunea este premisa de bază a eficienței în toate domeniile. O instituție vitală precum banca centrală nu trebuie împovărată cu funcții care o îndepărtează de la rolul ei primordial în economie.

• Șansa liberalismului: libertatea să fie (auto)controlată de virtute, nu...

  < Prev
• Brexitul s-a produs mai întâi în mediul academic

  Next >