Activitatea bancara si profesia de bancher, desi vitale pentru functionarea si dezvoltarea oricarei economii si presupunand competenta, spirit inclinat spre prudenta si economisire si tinuta morala, au fost adesea dispretuite si chiar hulite de-a lungul istoriei.

Trebuie sa incepem prin a remarca faptul ca, spre deosebire de situatia din epoca moderna, in zorii istorici ai institutiilor de credit, bancherii nu faceau parte intotdeauna din clasele sociale superioare.

De exemplu, in Grecia antica, multi bancheri faceau parte din clasa inferioara a metecilor, fiind practic emigranti care aveau doar statut de rezidenti, nu si de cetateni. Multi erau, de asemenea, fosti sclavi eliberati.

In jurul anului 394 inainte de Christos, cel mai important bancher al Atenei era Pasion, un fost sclav, pe care stapanii sai il eliberasera, iar ulterior ii lasasera mostenire business-ul bancar. Pasion a facut acelasi lucru si a transmis prin mostenire banca sa sclavului sau Phormio, eliberandu-l totodata.

 

 

 

 

Germeni ai istoriei ulterioare de dispret si blam pentru profesia bancara apar in Noul Testament.

Este binecunoscut momentul alungarii din Templu din Evanghelia dupa Matei: „Isus a intrat in Templusi i-a scos afara pe toti cei ce vindeau si cumparau in Templu. A rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor ce vindeau porumbei si le-a zis: „Este scris: «Casa Mea va fi numita o casa de rugaciune», dar voi ati facut din ea o pestera de talhari!“.

Ulterior, au existat destule momente in istoria crestina cand bisericile si clerul au pus implicit anatema pe activitatea bancara, condamnand practica acordarii de imprumuturi cu dobanda si chiar interzicand-o explicit in unele perioade.

 

 

 

 

Justificarea dogmatica a interzicerii canonice a dobanzii in Evul Mediu, elaborata de catre scolastici, a fost un fragment din Evanghelia dupa Luca, in care Isus spune: „Si daca dati cu imprumut acelora de la care nadajduiti sa dati inapoi, ce rasplata vi se cuvine? (...) Voi insa iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti ceva in schimb“.

Unul dintre cele mai notorii exemple istorice de persecutie explicita a bancherilor il constituie momentul distrugerii ordinului Cavalerilor Templieri de catre regele Filip cel Frumos al Frantei. Avand mari datorii si ravnind la averile acumulate de templieri, regele a desfiintat si interzis ordinul, i-a executat pe liderii sai si i-a prigonit pe cavaleri, una dintre principalele acuzatii care li s-a adus fiind tocmai aceea de camatarie.

 

 

 

 

De multe ori in istorie, aversiunea fata de bancheri si de activitatea bancara s-a asociat strans cu antisemitismul. Acest lucru se leaga insa direct de interdictia canonica a dobanzii din perioada medievala. Intrucat nu erau crestini, iar religia mozaica nu le interzicea dobanda, foarte multi dintre bancheri erau evrei, transmitandu-si businessul in familie, prin mostenire, din generatie in generatie.

Antisemitismul se asociaza pana la confuzie cu aversiunea fata de activitatea bancara in piesa de teatru "Negutatorul din Venetia" a lui William Shakespeare. In piesa este condamnata aproape explicit acordarea de imprumuturi cu dobanda, negutatorul evreu Shylock fiind prezentat ca fiind invidios si resentimentar fata de bogatul nobil Bassanio, care, din vanitate, da imprumuturi fara dobanda si, astfel, il forteaza pe Shylock sa perceapa dobanzi mai mici.

 

 

 

 

Asocierea cu aversiunea fata de bancheri este prezenta in toate marile izbucniri antisemite, inclusiv in actele regimului nazist din Germania. Pentru Hitler si multi adepti ai sai, bancherii evrei se faceau vinovati, printre altele, de semnarea armistitiului din 1918 si de intemeierea Republicii de la Weimar, prin "lacomia" cu care au urmarit restituirea creditelor acordate statului german.

Daca ar fi sa rezumam motivatiile aversiunii istorice fata de bancheri, cea mai importanta ar fi ideea potrivit careia bancherul este proprietarul importantelor resurse financiare pe care le administreaza.

 

 

 

 

Fals: dincolo de capitalul propriu al actionarilor, o banca acorda imprumuturi in primul rand din depozitele constituite de clientii sai, avand datoria de a le restitui acestora intocmai si la timp fondurile depozitate, plus dobanda convenita prin contract.

Bancherul este privit ca o persoana bogata si avara, care dispune de extrem de multi bani, dar refuza sa-i puna la dispozitia celor aflati in nevoie la costuri minime sau zero.

Inca o data fals: o banca are obligatii in primul rand fata de clientii cu depozite si, in consecinta, nu poate risca sa ajunga in imposibilitatea de a la restitui acestora banii practicand dobanzi prea mici, necorelate cu riscurile asumate.      

---

• Ce ar fi sa circule din nou marfurile si nu soldatii?

  < Prev
• Whisky-ul bate aurul

  Next >