Am văzut de curând pe Facebook o fotografie-grafic, în care erau comparate două țări: Honduras și Elveția. Cele două state au, cu aproximație, același număr de locuitori, 8,2 milioane.

În Honduras, cetățenii nu au dreptul legal de a deține și de a purta arme de foc pentru autoprotecție, iar țara are cea mai mare rată a omuciderilor din lume.

În Elveția, dimpotrivă: cetățenii sunt obligați să dețină arme de foc, iar rata crimelor este cea mai redusă din lume.

Trebuie precizat că, în Țara Cantoanelor, armele le sunt furnizate cetățenilor de către armată, serviciul militar fiind obligatoriu, iar armele respective sunt ținute la domiciliile fiecăruia. Însă la finalul stagiului militar, cetățenii pot păstra armele primite, cu singura condiție ca cele automate să fie transformate în unele semiautomate.

După ce am văzut fotografia, am avut curiozitatea să intru pe site-ul International Property Rights Index 2014 (http://internationalpropertyrightsindex.org/countries).

Este vorba de un clasament al statelor lumii în funcție de gradul de protecție a proprietății private. Astfel, anul trecut, Hondurasul se clasa pe locul 78 din 97 în acest top.

Asta în timp ce Elveția era a 5-a în top. Ca fapt divers, menționez că România se situa pe locul 50. Adică semnificativ mai aproape de Honduras decât de Elveția.

Atunci am avut revelația faptului că, pentru exercitarea deplină a dreptului de proprietate, ca și a dreptului la viață, oamenilor nu trebuie să li se îngrădească dreptul de a-și proteja viața și proprietatea.

Iar asta implică dreptul de a deține și de a purta arme letale, care să poată fi folosite în legitimă apărare atunci când este cazul.

Poliția nu ne protejează niciodată de infractori, dacă ținem la proprietatea termenilor. Ne-ar proteja doar în cazul în care fiecărui cetățean sau măcar fiecărei familii i-ar fi alocat în mod exclusiv câte un polițist pe post de bodyguard 24/24. În mod evident, asta nu se întâmplă și nici nu e de dorit să se întâmple.Teoretic, nimeni nu-și dorește un stat polițienesc.

Poliția nu poate preveni infracțiunile. Ea acționează întotdeauna doar post-factum, urmărindu-i pe cei bănuiți de infracțiuni pentru a-i deferi justiției. Și se presupune, cu totul greșit, că acest complex Poliție-Justiție este în măsură să diminueze stimulentele înspre comiterea de infracțiuni.

Viața de zi cu zi demonstrează cu vârf și îndesat că lucrurile nu stau așa.

Principalul contraargument al celor care se opun libertății de a deține și a purta arme de foc este acela că, în acest fel, armele ar ajunge mai ușor în mâinile infractorilor. Aceștia nu vor să înțeleagă că, dimpotrivă, interdicția nu îi afectează decât pe cetățenii cinstiți, care respectă legea.

Vreau să comit un jaf armat, faptă condamnată de lege. Mă voi răzgândi oare pentru că este de asemenea ilegal să dețin o armă cumpărată de pe piața neagră?

Acest text putea să se încheie foarte bine aici, cu o întrebare retorică care-i măreşte impactul emoţional.

Dar, din păcate, îi lipseşte o precizare importantâ. Diferenţa dintre locul 5 şi 78 este dată de educaţie.

Fiindcă doar atunci când nu este posibil ca nivelul de conştiinţă civică să-ţi apere proprietatea devine utilă puşca. Mai ales în contextul actual al valului de refugiaţi din ţări plasate pe ultimele locuri în clasamentul protecției proprietății private, spre state care se găsesc pe primele poziţii.

Însă, reiterez, ordinea firească este educaţie – puşcă, nu invers. Pentru că - generic vorbind - represiunea are succes doar pe termen scurt. 

• Asigurarile au fost create pentru situatii exceptionale, nu pentru...

  < Prev
• Fiscalitatea ruralizează România

  Next >