Propunerea legislativă privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite aduce ca element de coerciţie transformarea unor elemente extrabilanţiere (garanţiile) în unele bilanţiere. Iar marea problemă este că această trecere are loc unilateral, fără să fi fost prevăzută în contractul de credit.

Cu alte cuvinte, se încalcă principiul consensualităţii. Fiindcă în circumstanţele în care există un contract în care nu era stipulat acest lucru, completarea cu acestă condiţionalitate reprezintă o intromisiune a unei terţe persoane într-o înţelegere bilaterală.

Iar când spun asta trebuie să precizez că există anumite instrumente financiare ce permit transformarea unui element extrabilanţier într-unul de bilanţ, dar trecerea e stipulată în contract. Aşa funcţionează instrumentul şi e înregistrat în contabilitate. Procesul de transformare e acceptat şi cunoscut de la bun început. Ceea ce nu e valabil la nivelul legii dării în plată.

Şi tot în acest context merită adusă în discuţie situaţia în care garanţiile oferite pentru a obţine finanţarea unui activ imobiliar nu aparţin debitorului persoană fizică, ci unui girant persoană juridică. Ceea ce poate fi folosit, după darea în plată, pentru micşorarea patrimoniului persoanei juridice şi mărire celui al persoanei fizice. Operaţiune ce nu are nicio legătură cu “suportul” social al legii, ci poate fi suspectată de evaziune fiscală şi spălare de bani.

Ca să explic mai clar, cineva achiziţionează - în calitate de persoană fizică - un teren sau o casă cu credit de la bancă, dar pentru care nu garantează cu respectivul activ imobiliar, ci apelează la o persoană juridică ce-l girează prin intermediul unui alt teren sau imobil. În momentul în care persoana fizică solicită darea în plată rămâne cu terenul sau imobilul pentru care a luat împrumutul. În schimb, banca ia terenul sau imobilul girantului.

Şi cel mai important aspect este că darea în plată va determina, atunci când garanţiile imobiliare vor fi puse în braţe băncilor, o micşorare a preţului imobilelor de la acest nivel încolo, deja foarte redus.

Apoi, având în vedere legea falimentul personal şi scăderea de preţ la nivelul activelor imobiliare, băncile vor fi nevoite să ceară garanţii suplimentare clienţilor ce n-au solicitat darea în plată. Măsură care, însă, va avea efect de bulgăre. Îi va determina să renunţe la imobile şi să ceară închiderea creditului şi pe cei ce nu-şi propuseseră aşa ceva. Fapt ce va antrena o nouă scădere de preţ a imobilelor.

Şi, reamintesc, că un astfel de episod, de ieftinire a activelor imobiliare, s-a observat la Bancorex, atunci când a apărut Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB) . Acelaşi lucru se urmăreşte şi în prezent? Ca aceia ce au credite să le fie executate garanţiile după care vor reachiziţiona imobilele de pe piaţă la o zecime din valoare, cum s-a întâmplat pe vremea AVAB?

Sigur că spunând asta se poate intra în registrul premeditat ce a stat în spatele votării legii, cu menţiunea că în cazul Bancorex s-au ieftinit doar garanţiile de la acea bancă preluate de AVAB, pe când acum se poate prăbuşi întreaga piaţă imobiliară. Şi în aceste condiţii merită să ne întrebăm din nou ce dreptate socială restabileşte această lege?

• Tehnocraţi sau birocraţi?

  < Prev
• Manipularea se combate cu educație

  Next >