De ce nu mai au românii 7 ani de acasă?

La început a fost Hitlerjugend, pentru că führerul a realizat, în aceeași perioadă în care vorbea de spațiul vital din Est ce este inclus acum în UE, cât de important e să-i îndoctrinezi pe cei mici. Dar nici bolșevicii nu s-au lăsat mai prejos și au înființat organizația pionierilor. Pe care au exportat-o în toate țările unde au impus comunismul. Iar Ceaușescu s-a gândit la mai mult, cum să practice spălarea pe creier încă din scutece, și așa au apărut șoimii patriei.

Continuator al acestor idealuri mărețe, un fost ministru al Educației Naționale a declarat că dorește să extindă învățământul obligatoriu la 5 ani, iar, apoi, gradual, spre 3 ani, cum e în unele țări UE. Ceea ce însemna să vină în sprijinul ideii de a nu mai avea copiii 7 ani de acasă cu exemple europene.

În fine, în cele din urmă, învățământul s-a extins la 6 ani, cu clasa pregătitoare. În cadrul acestuia, probabil că mai întâi preșcolarii sunt „hrăniți” cu ceva poezie proletcultistă marca Veronica Porumbacu, care a anticipat încă din anii ’50 integrarea europeană: „O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!”. După care, școlarii sunt puși la curent, la orele de Educație Civică, cu pasajele din Constituție care le arată că trăiesc într-un stat național - socialist: „România este stat național (...) social (...) are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi”. Și apoi sunt testați: Consideri că dragostea de țară e o îndatorire a oricărui cetățean român? Sau: Crezi că poți să servești țara prin orice profesie?

Firește că cel mai mare „dușman” al înregimentării românilor de la o vârstă fragedă ar fi continuarea educației la domiciliu, nu până la „7 ani de acasă”, ci mult după aceea, ceea ce se numește homeschooling. Astfel e imposibil ca cei mici să mai fie îndoctrinați de programa unică de învățământ.

Dar, sigur că atunci când se pune problema ca statul să nu mai instituţionalizeze relaţia părinte – copil, sugerând că individul poate învăța și de acasă să se apere, să economisească, să fie cinstit, fără să-l „sprijine” statul, sunt repede puse pe tapet problemele legate de dezancorarea emoțională și de costurile mai ridicate.

Deși, normal ar fi ca părinții să aibă posibilitatea să aleagă între diversele programe și școli, pentru ca și în învățământ să se poată discuta de eficiență. În industria de cărți și reviste, de exemplu, care reprezintă o formă importantă de educație, există toate tipurile de publicații. De ce să nu apară și în învățământ o „piață a școlilor”?! Prin contrast, dacă ar exista o revistă unică, de stat, o presă publică obligatorie ar fi considerată un atentat la libertate. Dar libertatea educațională nu e la fel de importantă? Ba, poate că suprimarea învățământului liber ar trebui privită cu mai multă indignare decât cea a libertății presei, fiindcă asistăm la „spălarea” creierelor neformate ale unor copii prin intermediul învățământului public obligatoriu.

De fapt monopolul pe educație - programa unică - exact asta urmărește. Tinerii să învețe să muncească până la o vârstă înaintată ca să plătească contribuții și impozite ce se redistribuie. Fără să-i întrebe pe politicieni de ce au condus atât de prost încât au rămas fără bani și au împins vârsta de pensionare peste speranța de viață.

Dar haideți să continuăm să milităm pentru competitivitate și în învățământ, cum se întâmplă în toate celelalte domenii, citând din clasici.

Paul Goodman, de pildă, prezintă învăţământul ca pe un vast sistem penitenciar. Iar Murray Newton Rothbard completează spusele acestuia în Manifestul Liberal, precizând că dacă târâm tineretul în închisori, sub pretextul „educaţiei”, cu profesori pe post de gardieni, de ce nu ne-am aştepta să obţinem nemulţumire, alienare şi revoltă?

Unul dintre motivele care explică această tiranie e altruismul prost orientat al clasei de mijloc, crede Goodman. Membrii acestei clase simţeau că muncitorii, sau ”clasa de jos”, ar trebui să aibă şansa de a se bucura de învăţământul pe care îl apreciază ei atât de mult. Iar dacă muncitorii şi copiii lor sunt ignoranţi, trebuie să se recurgă la coerciţie - „spre binele lor”.

Rothbard consideră că a-i obliga să se înscrie în sistemul de învăţământ pe acei copii care nu au aptitudini şi nici interes constituie o pervertire criminală a minţilor şi sufletelor lor. Iar Goodman afirmă că celor mai mulţi dintre copii le-ar face bine dacă li s-ar îngădui să lucreze de la o vârstă fragedă, ca să înveţe o meserie şi să înceapă să facă lucruri pentru care sunt potriviţi. Ideea că cineva trebuie să obţină o diplomă de bacalaureat înainte de a putea să muncească - adaugă el - e o absurditate.

Albert Jay Nock - teoretician al individualismului - a denunţat în perioada interbelică sistemul educaţional pentru că obligă masele „needucabile” să urmeze o formă de învăţământ, din pricina unei credinţe egalitariste în capacitatea identică a tuturor copiilor de a fi educaţi. Adică, în loc ca sistemul să-i atragă pe acei copii care au aptitudini pentru a merge la şcoală, el îi sileşte pe toţi să o frecventeze, denaturând vieţile celor care nu au abilităţi şcolare şi ruinând învăţământul adecvat pentru cei cu adevărat educabili. Nock a arătat că dacă obligi să intre în învăţământ o întreagă masă de copii care nu pot absorbi educaţia clasică, atunci educaţia trebuie orientată spre învăţământul vocaţional. Pentru că marea problemă este orientarea către învăţământul universal.

John McDermott sau Paul Goodman acuză clasa de mijloc că i-ar fi obligat pe copiii muncitorilor, mulţi cu aptitudini şi valori diferite, să se integreze într-un învăţământ public conceput după tiparul clasei de mijloc.

Rothbard apreciază însă că nu atât altruismul prost orientat e de vină, cât încercarea conştientă a cercurilor conducătoare de a-i face pe oameni să se supună aparatului de stat, cu ajutorul învăţământului public obligatoriu.