Împrumut pe viață și pe moarte - morala bondurilor cu scadență la 50 de ani

Austria a emis obligațiuni pe 70 de ani, după ce Belgia și Irlanda s-au împrumutat pe 100. Dar și Franța, Italia sau Spania au lansat bonduri cu maturitate la 50 de ani.

Este clar că la dobânzile actuale e o oportunitate să te împrumuți pe termen lung și să plătești mai nimic. Relaxarea cantitativă (QE) a reușit să denatureze suficient de mult felul în care ar trebui percepute natural problemele.

E un moment bun ca statele și multinaționalele să emită obligațiuni, fiindcă politica monetară acoperă greșelile politicienilor.

Dar poate că n-ar strica să vedem dimensiunea etică a chestiunii. La bonduri cu scadență atât de lungă orice progmoză e de domeniul SF. În jumătate de secol se pot epuiza rezervele de petrol, China comunistă poate să înlocuiască Statele Unite în rolul de primă superputere a lumii sau un tsumani să radă Manhattan-ul și Wall Street-ul de pe fața pământului.

Cum poți să-ți lași banii pe mâna cuiva o jumătate de veac în schimbul unui petic de hârtie? Sistemele politice pot intra în colaps. Aurul poate să redevină etalon monetar. Euro să fie adoptat de toate țările UE peste 10 ani, ca să se dovedească un fiasco în 20. Și, nu în ultimul rând, e bine să ne amintim că în prima parte a secolului XX au fost două războaie mondiale, între ele o criză, iar o treime din statele lumii au devenit comuniste - cine garantează că istoria nu se repetă?

Și, firește, principala motivație pe care se bate monedă (cu scadență la cinci decenii!), este speranța de viață în creștere. Francezii, de pildă, trăiesc cu 6-7 ani mai mult decât în urmă cu trei decenii. Totuși, trecând de la scenariile catastrofice la contraargumente serioase, se observă că 50 de ani constituie un răstimp mai întins decât oricare perioadă de viață activă din lume. Or, atenție!, vesticilor li se cere nici mai mult, nici mai puțin, decât să-și împrumute statele înainte de a intra în “câmpul muncii”, și să li se dea banii înapoi la câțiva ani după ce ies la pensie. E greu de crezut că cineva poate economisi înainte să înceapă să lucreze!

Ca s-o spunem pe față, alungirea curbelor de randament nu e cauzată neapărat de populația supraîmbătrânită și de șomajului ridicat în rândul tinerilor, ci de moravurile politicienilor, în special cei europeni, care refuză să schimbe paradigma și încearcă prin intermediul bondurilor să conserve statul social.

Pe o creștere a speranței de viață cu 7 ani în 30 de ani are loc o mărire a maturităților la 50 de ani! Cei ce au provocat criza și care au rămas activi, oamenii politici, au înțeles, în încercarea de a nu-și pierde credibilitatea și a rezolva problema bugetelor sociale, că o astfel de măsură - în condițiile actuale, în care, tot din cauza lor, se face QE - că singura soluție e restrângerea masei monetare în circulație cu ajutorul unor obligațiuni la termene lungi, scadențe aflate dincolo de speranța de viață activă și de orizontul în care politicul poate genera planuri credibile de dezvoltare, ca să se uite cine-i responsabil.

Se pare că evoluțiile economice și sociale sunt, în momentul de față, subsecvente incapacității, voracității și lașității clasei politice.

Și nu știu dacă vă mai aduceți aminte ceea ce am scris cu o altă ocazie, dar și România a emis titluri cu scadențe peste cinci decenii. Printre acestea Împrumutul Împroprietăririi 5% din 1922, adică bondurile suverane pe care le-au primit marii proprietari după Primul Război Mondial pentru a le fi luate pământurile și împărțite țăranilor care au luat parte la luptele de la Mărășești - Mărăști - Oituz.

Nu e un mit, România a fost grânarul Europei, dar numai până la reforma agrară din 1921. Gh.M. Dobrovici menționează, în cartea sa “Istoricul Desvoltării Economice și Financiare a României - 1823-1933”, că “producția calitativă și cantitativă nu mai este aceea de sub marea proprietate, desfacerea produselor agricole și în special a grâului nu mai este aurul dinainte de război”.

Dobrovici susține că faptul că trei milioane de cultivatori - adică 80% din total - au devenit proprietari pe suprafețe de până la cinci hectare “explică multe din lacunele reformei agrare, ale cărei scopuri sociale au făcut să se neglijeze cu totul rațiunile economice, ceeace lasă impresiunea că s’a făcut o împroprietărire de ordin sentimental, iar nu de ordin pur economic”.

Dar să lăsăm deoparte aceste “amănunte”, printre care și acela că PNL a acționat ca un partid tipic socialist când a realizat “reforma”.

Pentru îndeplinirea "actului social", statul s-a obligat să achite proprietarilor expropriați valoarea terenurilor cu prețul stabilit de instanțele judecătorești, prin intermediul unor titluri de credit.

Proprietarii particulari expropriați au primit titluri la Renta amortibilă 5% din 1922, scadentă în 50 de ani. Mănăstirile, școlile și alte instituții au beneficiat de titluri la Renta perpetuă 1922.

Din păcate însă, pe 1 mai 1947, guvernul Petru Groza a trecut prin Parlament o lege prin care se chemau la plată în termen de două luni cele mai multe obligațiuni suverane, printre care și Împrumutul Împroprietăririi 5% din 1922, rentă amortibilă.

Iar cei care au avut proasta inspirație să se ducă să-și ridice banii au căzut victime stabilizării monetare din august 1947, când s-a schimbat o cantitate redusă de lei vechi, în schimbul celor noi.

Dar nici cei care n-au reacționat la primul apel al guvernului prosovietic n-au fost mai norocoși. Pe 7 iulie 1948, s-a emis un nou act normativ prin care se spunea că urmează să fie răscumpărate nu doar rentele amortibile din 1922, ci și cele perpetue, în termen de maximum un an de la emiterea legii, după care "titlurile neprezentate la plată înlăuntrul acestui termen se prescriu, iar sumele corespunzătoare vor fi făcute venit la Tezaur".

Cei care au decis să-și recupereze sumele în urma "ultimatului" din 1948 au rămas tot fluierând a pagubă, pentru că a venit cea de-a doua stabilizare, din 1952.

Așadar, Împrumutul Împroprietăririi 5% din 1922 - rentă amortibilă - avea scadență după jumătate de secol, la începutul anilor ’70.

Dar guvernele instalate de Moscova i-au deposedat abuziv pe foștii moșieri ori pe urmașii lor de resursele pe care trebuiau să le primească la jumătatea perioadei până la scadență, aceștia rămânând, practic, și fără bani, și fără proprietăți.

În plus, mulți dintre ei au înfundat pușcăriile comuniste pentru vina de a fi “elemente burghezo-moșierești”, deși după reforma agrară “liberală” din 1921, cea mai radicală din regiune după Primul Război Mondial, România n-a mai fost o țară de latifundiari, ci una de mici proprietari.

Iată ce se poate întâmpla în 50 de ani cu un bond. Înțelepții învață din pilde, cei inteligenți din experiență, iar proștii din nimic.