Societatea a devenit conştientă de modul în care funcţionează, când o vor face şi administratorii?

Criza a izbucnit în Statele Unite în 2007, după care, în 2008, a ajuns în Europa. Cum a reacţionat America la ea? A spus că e necesar să injecteze lichiditate prin intermediul relaxării cantitative (QE) din moment ce e provocată de datoria suverană.

Nu vreau să analizez acum care sunt defecţiunile QE, nici faptul că o relaxare fiscală ar fi fost de preferat uneia a masei monetare, ci doar să precizez că această criză a datoriilor statelor are legătură cu corupţia.

De aceea, atât în SUA, cât şi în UE, unde a fost “exportat” mai târziu conceptul de quantitative easing, la pachet cu QE a venit şi lupta împotriva corupţiei.

De ce era necesară? Fiindcă atunci când recurgi la relaxarea masei băneşti pentru finanţarea unei datorii nesustenabile şi menţii preţul activelor e foarte dăunător ca lichiditatea furnizată să încapă pe mâna politicienilor corupţi, cei care au declanşat criza.

Din păcate, la ceva vreme de la debutul bătăliei cu respectivul flagel, se vede că lupta e foarte greu de dus, atât la nivelul administraţiei centrale, cât şi al celei locale, din cauza partizanatului celor ce o poartă.

Haideţi însă să trecem acum la ţările care nu practică explicit relaxarea cantitativă şi nici nu fac parte dintr-o uniune monetară, ci doar dintr-o structură suprastatală.

Statele aflate în situaţia descrisă mai sus au decis să combată corupţia sub presiunea organismelor regionale. Iar în condiţii de criză toată lumea e de acord că sunt greu de respectate nişte planuri pe termen mediu şi lung, multianuale, care să vizeze execuţia bugetară, creşterea economică şi inflaţia.

Totuşi, în situaţia în care datele, prognozele şi declaraţiile vădesc o ieşire din criză, respectivele planuri ar trebui repuse în drepturi. Şi dacă tot nu există, deşi se discută insistent de criză la domeniul trecutului, atunci deciziile economice luate nu ar trebui să afecteze exerciţiile financiare viitoare decât în urma unei dezbateri pertinente la care să participe MFP, BNR şi CSAT.

Asta deoarece eventualele hotărâri luate la nivel local pot afecta macrostabilitatea, perspectivele strategice şi modul de funcţionare al guvernelor viitoare ca urmare a interconectării cu bugetul consolidat.

Cu alte cuvinte, pentru că trebuie să existe coerenţă în gestionarea statului, decizii ca acelea de mai sus e necesar să fie agregate de guvern doar dacă primesc avizul instituţiilor ce se ocupă de deficitul bugetului consolidat, datoria publică, inflaţie şi componenta strategică.

Repet, e de preferat să existe planuri multianuale, care să depăşească ciclurile electorale, dar în cazul în care acestea nu s-au repus pe tapet, libertatea conferită administraţiilor locale trebuie acordată cu mult discernământ. Fiindcă observăm cât de mult contează când responsabilitatea lipseşte. După cum am semnalat într-un alt articol, în prezent se încearcă să se facă troc cu relaxarea unor taxe nefiscale contra unei perspective de a pune altele în loc, la nivel local, decizii ce se iau pe fondul renuţării la principiile etice şi morale.

Şi cum discuţia nu ar fi fost destul de complicată, în context mai apar şi persoane care sesizează speţe puţin pertinente la adresa sistemului financiar, ce încearcă să ajungă în prim plan cu ajutorul mass-media şi să manipuleze emoţional opinia publică pentru a-şi satisface interese pecuniare ca urmare a legislaţiei neclare. De acest fel de profitori ar trebui să se ocupe justiţia, care poate întrerupe legătura dintre ei şi politic.

Din câte se observă, circumstanţele actuale arată că e necesară o revizuire a legislaţiei, o regândire a sistemului statal, care să-i permită să aibă elemente de reglare menite să disipeze tensiunile, ca să nu se ajungă la un efect devastator. Altfel spus, sistemul are nevoie de robusteţe.