Sistemul bancar trebuie profesionalizat, nu distrus din temelii

Scriam de curând că atunci când se acumulează neperformanță la nivelul împrumuturilor este necesar ca acționarii să vină cu capital pentru ca rata să nu scadă sub nivelul impus de supraveghetor. Numai că băncile au nevoie în plus și de linii de finanțare, în lipsa resurselor atrase de la populație.

În situația în care societățile bancare au probleme cu atragerea unor linii de la bănci-mamă, care au ele însele dificultăți în a-și procura finanțarea, e hazardat să afirmi că subsidiarele rămân neatinse. Simplul fapt că rata solvabilității unei bănci e în limitele cerute nu reprezintă o garanție a profitabilității și eficienței.

Așadar, băncile se plasează în parametrii de risc, dar e nevoie să se creeze siguranță și în privința managementului.

În fine, mass-media nu contenește să scrie că oamenii sunt săraci. Că-i criză. Da, dar dacă ne uităm la masa monetară se observă că nu-i mai mică. Nu-s mai puțini bani, ci, eventual, altfel distribuiți.

Dacă însă masa bănească tot pare, mai departe, că este insuficientă, poate că aceia care se plâng că nu le ajung banii ar trebuie să vândă din ceea ce au. Adică, e posibil ca masa monetară să fie destulă, dar prost alocată. În condițiile în care s-au realizat investiții în anumite active, precum imobilele, e nevoie să fie scoase la vânzare,cu riscul de a le scădea prețurile.

Sigur că nimănui nu-i convine să aibă sentimentul că i-a scăzut averea, dar e necesar să ne uităm mereu la lichiditate. Cum o fac, de pildă, băncile cu capital grecesc din România. Ele practică dobânzi ce le permit să fie lichide, deși n-au capacitatea să realizeze profit.

Cine e cel care nu e în măsură să facă profit? Managementul, unul care a încercat să-și ascundă incompetența dând oameni afară, când problema era chiar el.

Dar chiar dacă managementul de top refuză să se autosuspende nu înseammă că nu a greșit flagrant secvența economică. A finanțat retail-ul în locul corporate-ului. Cu toate că era evident că niște companii generează un raport cost/beneficiu mai bun decât persoanele fizice.

Iar dacă în sistemul bancar românesc s-au produs cele mai mari ajustări regionale e limpede că a fost cel mai puţin competitiv. Corecţia a fost cea mai dură, deoarece s-a dezvoltat haotic.Restructurarea sistemului a constat în înlocuirea personalului de middle management şi de execuţie cu angajaţi mai slab calificaţi. Iar asta enervează clientela, ce nu primeşte produsele de care are nevoie. Ea nu poate să priceapă de ce nu i se oferă soluţii integrate care să se coreleze cu cheltuielile ei, cu metroul, autobuzul, taxele, asigurările, amenzile, facturile de orice fel.

Aceste lucruri le-am mai zis însă sub o formă sau alta. Aş vrea să adaug că personalul din bănci vine şi pleacă. Îşi schimbă locul de muncă la 6-12 luni, ceea ce face ca prestaţia sa să nu ajungă la nişte standarde care să-l satisfacă pe client. De ce a apărut asta? Din cauza unora care s-au aflat în fruntea băncilor înainte de criză şi le conduc şi acum. Cei care au făcut ca portofoliile de credit să vădească o abordare amatoricească şi care-şi caută scăparea în scăderea costurilor cu angajaţii.

Dar apropo de abordarea diletantistă, de faptul că banii nu trebuiau să finanțeze nevoile personale și imobilele, ci economia reală și comerțul, marjele mari de profit practicate ne-au făcut să ne remarcăm în Uniunea Europeană printr-o rata înaltă a  creditelor neperformante. Bineînțeles că majorarea taxelor în criză și tăierea salariilor au avut o contribuție semnificativă, dar și elementul menționat anterior.

Cu precizarea că rolul banilor e acela de a facilita schimburile, nu să se facă bani din bani.

Mai clar spus, cu riscul de a o repeta, dacă băncile au plasat prost banii strânși de la client, trebuiau să execute active. Spread-urile mari au omorât business-ul.

Dar una e una și alta-i alta dacă vrei să contești managementul nu trebuie să induci risc sistemic. Sistemul bancar trebuie reformat, nu distrus. Cui folosește erodarea încrederii? Haideți să ne uităm în istorie la ce se poate ajunge.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple de persecuție a bancherilor constituie momentul distrugerii ordinului Cavalerilor Templieri de către regele Filip cel Frumos al Franței. Având  datorii, râvnind la averile acumulate de templieri, regele  a desființat  şi interzis ordinul, i-a executat pe liderii săi şi i-a prigonit pe cavaleri, una dintre principalele acuzații care li s-a adus fiind tocmai aceea de cămătărie.

De multe ori în istorie, aversiunea faţă de bancheri şi de activitatea bancară s-a asociat strâns cu antisemitismul. Acest lucru se  leagă direct de interdicția canonică a perceperii de dobânzii din perioada medievală. Întrucât nu erau creștini, iar religia  nu le interzicea, foarte mulţi dintre bancheri erau evrei, transmițându-şi businessul în familie, prin moștenire, din generație în generație.

Antisemitismul se asociază până la confuzie cu aversiunea faţă de activitatea bancară în „Neguțătorul din Veneția” a lui William Shakespeare. În piesa  de teatru este condamnată aproape explicit acordarea de împrumuturi cu dobândă, negustorul evreu Shylock fiind prezentat ca având resentimente faţă de bogatul nobil Bassanio, care, din vanitate, dă împrumuturi fără dobândă şi, astfel, îl forțează pe Shylock să perceapă dobânzi  mici.

Asocierea cu aversiunea față de bancheri este prezentă în toate marile izbucniri antisemite, inclusiv în actele regimului nazist din Germania. Pentru Hitler și mulți adepți ai săi, bancherii evrei se făceau vinovați, printre altele, de semnarea armistițiului din 1918 și de întemeierea Republicii de la Weimar, prin „lăcomia” cu care au urmărit restituirea creditelor acordate statului german.

Dacă ar fi să rezumăm motivațiile aversiunii istorice față de bancheri, cea mai importantă ar fi ideea potrivit căreia bancherul este proprietarul importantelor resurse financiare pe care le administrează.

Fals: dincolo de capitalul propriu al acționarilor, o bancă acordă împrumuturi în primul rând din depozitele constituite de clienții săi, având datoria de a le restitui acestora întocmai și la timp fondurile depozitate, plus dobândă convenită prin contract.

Bancherul este privit că o persoană bogată și avară, care dispune de extrem de mulți bani, dar refuză să-i pună la dispoziția celor aflați în nevoie la costuri minime sau zero.

Încă o dată fals: o bancă are obligații în primul rând față de clienții cu depozite și, în consecință, nu poate risca să ajungă în imposibilitatea de a le restitui acestora banii practicând dobânzi prea mici, necorelate cu riscurile asumate.

Ca să rezum, bancherii au fost cei mai la îndemână ţapi ispăşitori de-a lungul istoriei. Regele Filip al Franţei i-a executat pe templieri după ce s-a împrumutat de la ei. Şi asta a rămas o tradiţie se pare, pentru că la fel a păţit şi liderul unui stat arab din Africa în zilele noastre

Întrebarea este însă ce s-ar întâmpla dacă de mâine s-ar desfiinţa toate băncile, fiindcă e un păcat să pui preţ pe timp? Statul şi-ar satisface necesităţile de finanţare doar pe baza fiscalităţii. Ceea ce ar distruge business-ul şi locurile de muncă. Sau angajaţii care ar rămâne fără bani cu două-trei zile înainte de leafă ar fi constrânşi să vândă din casă, în loc să apeleze la overdraft.

Din câte se observă, băncile atenuează mişcările dure împotriva mediului de afaceri şi induc stabilitate la nivelul individului. Îi oferă statului un răgaz să-şi pună la punct problemele structurale, ca să renunţe apoi să mai majoreze taxele. Cu alte cuvinte, sistemul bancar câştigă timp, care poate fi folosit pentru corectarea greşelilor celor ce administrează economia.

Când cineva îţi acordă însă o amânare, ţi-o dă ca să remediezi nişte erori, nu să faci altele, cum ne-am obişnuit să se întâmple în România


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review