Când monetarismul permite găsirea de țapi ispășitori

Băncile centrale independente sunt constrânse să recurgă la moral suasion pentru a oferi guvernelor răgazul să realizeze reformele pe care le cere buna funcţionare a economiei. Cu alte cuvinte, cumpără timp pentru a-i permite executivului să stabilizeze contextul macro.

Dacă însă administratorul statului, în loc să aprecieze gestul, se apucă să spună că autoritatea monetară e vinovată pentru majorarea prețurilor, poate că ar fi cazul să i se aducă aminte că părintele monetarismului - Milton Friedman - a considerat inflația o formă de taxare ce n-are nevoie de legiferare.

Banca centrală nu are cum să fie culpabilizată pentru mărirea preţurilor administrate sau a celor volatile - de către cartelurile “prietene” de la alimente - realizată în încercarea de a colecta mai multe impozite, ci doar pentru evoluţia core inflation.

Şi trecând peste faptul că se observă că hoţul strigă “Hoţii!”, e bine să mai privim o dată către monetarism, ca să ne întrebăm oare cum puteau oamenii - în perioada interbelică - să ia decizii de investiţii, fără să se uite la inflație, dobânda-cheie, creşterea economică, ratinguri şi modele cantitative?!

Înainte de monetarism se putea face o delimitare clară de responsabilităţi între guvern şi banca centrală. Nu ca acum, când se lucrează cu agregate, clasa politică ezită să implementeze reformele structurale, băncile centrale încearcă să menţină preţul activelor prin relaxarea masei de bani (QE), deficitele se transferă de la companii către populaţie şi se restructurează aceasta din urmă în locul economiei.

Mai mult, fiindcă monetarismul obligă la moral suasion şi selecţie adversă, nu mai e evident că inflaţia indică un deficit de productivitate, vădit de faptul că firmele vând marfă de calitate mai proastă la acelaşi preţ.

Reiterez, atunci când s-a clădit - în interbelic - industria României, fără IPC, IPPI, PIB, CDS, era limpede cine-i de vină pentru derapaje, nu ca în prezent, când monetarismul permite găsirea de țapi ispășitori.