De ce cred băncile că bărbații însurați sunt mai buni pentru a primi credit?

Nu voi ezita să dau ori de câte ori este necesar exemplul cu marele bancher pe care l-am întrebat, în 2008, ce viitor crede că au piețele de retail-banking având în vedere că românii au printre cele mai reduse salarii din regiune și o populație activă ce va continua să scadă în următorii 10-20 de ani şi care m-a apostrofat: “Totul porneşte de la statistici…”

Din păcate, între timp, statisticile au ajuns să mai arate ceva. Numărul divorţurilor la nivelul cuplurilor între 45 şi 49 de ani, considerate stabile, s-a dublat în comparație cu perioada dinainte de criză. Ceea ce nu împiedică însă băncile să pună mai departe la mare preţ că debitorul e însurat. Deşi pot exista cazuri când femeile şi bărbaţii se pot căsători doar ca să împrumute bani de la bancă. Iată un nou motiv pentru a-l întreba pe marele bancher ce viitor îi dă retailului. Când acordă finanţarea, banca ar putea mai degrabă să-l chestioneze pe soţ dacă are contract prenupţial, decât profesia!

Dar, sigur, că aceasta nu e singura problemă a momentului. Am mai scris că băncile fie dau credite scumpe cu asigurări de viaţă cu preţ mic, fie împrumuturi ieftine cu un cost ridicat al asigurării, astfel încât impresia generală e aceea că ar avea un unic produs căruia îi schimbă mereu eticheta.

Cam la aşa ceva se pricepe marketingul, să împacheteze două cărţi proaste alături de trei bune, ca pe vremea lui Ceauşescu, şi să numească asta cross-selling. Tehnica de a vinde încrucişat nu e deloc de aruncat când celui care cumpără şoşoni i se dă şi o umbrelă. Dar, în cazul de faţă, suntem în situaţia în care după ce se interesează cineva cât costă o înmormântare mai întreabă cât e preţul dacă vine cu mortul. Adică, cât ar face dacă-l vinde încrucişat, pe post de activ.

Acest lucru ne determină să ne mai uităm încă o dată la marketing pentru a atrage atenţia că în loc să prezinte informaţii amănunţite despre o ofertă bogată, el se apucă să potrivească instrumentarul sărac cu cererea. Nu să le dea clienţilor ceea ce îşi doresc, ci ceea ce li s-ar potrivi din „garderoba” băncilor. Motiv pentru care se poate spune că marketingul acţionează pe bază de hazard moral şi selecţie adversă, şi reprimă pieţele. De aceea se creează impresia că băncile au produse unice la care doar li se pun alte haine, ca să nu se vadă că regele e gol. Nu există posibilitatea să se negocieze „ca la piaţă” în funcţie de ceea ce oferă concurenţa, deoarece, în realitate, nu prea e nimic diferit. Bine totuși că în ciuda ofertei precare clienţii sunt căsătoriţi şi atestați că-s apţi pentru credit...

În fine, am mai zis că băncile îi acuză pe români că n-au cultură financiară, fără să le pună suficientă marfă în galantar, și am exemplificat că toate operațiunile pleacă din spot în România, până când unii bancherii au ținut să-mi replice amical că o tranzacție forward nu e ceva elementar. Sunt însă lucruri ce lipsesc, despre care e greu să mi se mai spună că n-ar fi uzuale.

Elementar e să ai un singur produs, un card, cu care să faci toate operațiunile. Să plătești impozite la bugetul central sau să achiziţionezi titluri de stat, să achiţi amenzi la bugetele locale ori să mergi cu metroul şi autobuzul la fel de ușor precum cumperi alimente de la hipermarket. Să ai acces cu el și să-ți alimentezi de la un automat bancar conturile curente și de economisiri, indiferent dacă sunt în monedă locală sau în valută. Să nu stai la coadă la casierie, dacă tot și-au dat băncile afară personalul de la ghișeu. Să nu prezinți buletinul, să nu dai semnături, să nu ți se pună nu știu câte ștampile pe o grămadă de hârtii, căci n-ai timp, el este bani.

Iar și mai simplu decât cu cardul e cu telefonul mobil, printr-un simplu touch!