Taxa pe lăcomie trebuie să se coreleze cu majorarea volumului de business, pentru că doar aşa se pot reduce marjele

Mărirea TVA în plină criză a fost o greşeală şi a avut ca efect majorarea creditelor neperformante, în contextul în care populaţia a compensat puterea de cumpărare din venituri cu putere de cheltuire din împrumuturi. Reducerea ulterioară a acestui impozit pe consum n-a reuşit să readucă situaţia la normal, dar asta nu doar pentru că s-au modificat anticipaţiile între momentul creşterii şi cel al scăderii taxei pe valoarea adăugată, ci şi fiindcă nu s-au luat măsuri pe partea ofertei. De asemenea, introducerea, în perioada crizei, a TVA la imobile a constituit o mare eroare, chiar dacă s-a încercat să fie cumva compensată cu Programul Prima Casă. Asta pentru că, pe de o parte, programul nu a capacitat locuinţele noi, iar, pe de altă parte, proprietăţile imobiliare nu sunt incluse în coşul de consum utilizat la calcularea inflaţiei, ceea ce înseamnă o deviaţie importantă de la scopul taxei.

Ajungem în zilele noastre la taxa pe lăcomie, redenumită taxă pe activele financiare ale băncilor. Aceasta poate fi privită doar ca o impunere haiducească asupra celor care au arătat că au bani, în lipsa modificării modelului de business. Pentru că dacă micşorarea TVA ar fi trebuit însoţită de măsuri pe latura ofertei, taxa pe lăcomie e nevoie să fie secondată de o creştere a activităţii de creditare asociată cu mărirea volumului de afaceri. Cum se poate face acest lucru? Prin finanţarea de proiecte fezabile integrate regional, atât pe partea de infrastructură, cât şi pe cea de producție şi servicii. Cu precizarea că dezvoltarea infrastructurii cu fonduri europene nu este sustenabilă în lipsa investiţiilor directe productive, realizate sau nu în parteneriat public-privat.

În ceea ce privește reducerea marjelor practicate de bănci, acest fapt se poate realiza doar în circumstanţele unei majorări a volumului de business şi printr-o negociere mai bună a portofoliilor de credite neperformante, prin stabilirea unui parteneriat real între bancă şi debitor. Poate că la acest din urmă punct un rol important – care, reiterez, ar duce la diminuarea marjelor – ar fi implementarea unei legi funcționale a falimentului personal, una care să ţină cont de realitățile momentului, în aşa fel încât să evite hățişul legislativ.
Dar dacă toate aceste lucruri nu se întâmplă, indiferent de cu câtă indulgenţă am privi disfuncţionalităţile, înseamnă că lipseşte o strategie de dezvoltare economică a României, aşa cum am fi putut să avem în anul 2000.