Dacă se mărește vârsta de pensionare, cu cât crește șomajul în rândul tinerilor?

Nu știu alții cum sunt - vorba lui Creangă - dar eu îmi amintesc din nou de ecourile declarației cu 70 de ani - vârstă de pensionare. Opţională - temporară, cum a fost şi suprataxarea mașinilor de peste 2.000 de centrimetri cubi. Asta ca să spună Milton Friedman că nimic nu-i aşa permanent ca un program guvernamental temporar!

Oricum ar fi, majorarea vârstei de pensionare, chiar opţională, tot accentuează şomajul în rândul tinerilor. În condiţiile în care în UE 40% dintre tineri sunt angajați vânzători, chelneri sau personal hotelier. Oare ce-or fi făcut ei în pandemie? Adică, într-o ţară ca România, unde, înainte de criză, şomajul, văzut ca întreg, se plasa mult sub media europeană, dar cel în rândul tinerilor era de patru ori mai mare ca rată şi peste media comunitară, ce s-o fi întâmplat după ce s-au închis restaurantele din Centrul Vechi al Bucureştiului?

Cred că 70 de ani nu-s suficienţi, dacă am crește vârsta de pensionare la 200, câte locuri de muncă s-ar putea crea în acest timp și cum s-ar regla sporul natural al populației în această perioadă, sub ce auspicii economice și de către cine? Mai ales că vârsta are baze istorice solide, Enos, Matusalem sau Laneh din Vechiul Testament la 200 de ani abia se apucau să facă copii. Dar problema este că pe atunci ei nu aveau un sistem de pensii pay-as-you-go, care nu e funcțional în context de criză, fiindcă acesta are nevoie de un număr stabil de angajați cărora să le tot crească salariile. De războaie nici nu poate fi vorba, deoarece atunci sistemul piramidal pur și simplu intră în colaps. Iată deci de ce e nevoie ca fiecare să cotizeze pentru el!

În fine, Adam Smith a postulat că principala condiție pentru prosperitatea unei țări e creșterea numărului locuitorilor săi. Iar populația și economia pot crește pe seama sporului natural, dar și artificial - pe baza imigrației. De aceea UE a integrat în 1973 Irlanda, țară care avea o rată a fertilității (copii născuți de o femeie pe parcursul vieții) dublă față de media celor 11 state care compuneau Uniunea: 4. Iar în 1981 și 1986, când rata scădea la 1,5, venea rândul aderării Greciei, Spaniei și Portugaliei - țări în care femeile aduceau pe lume doi copii.

Firește că valurile de extindere au conferit conducătorilor Vestului suficient răgaz pentru a elabora o strategie demografică și trecerea de la o dezvoltare extensivă la una intensivă, însă ei au preferat, mai departe, să birocratizeze și să hiperfiscalizeze Uniunea. În locul unei piețe unice, așa cum visa Winston Churchill, a ieşit doar o uniune vamală. Între timp, Regatul Unit  a părăsit UE, iar traiul subvenţionat i-a făcut pe greci şi spanioli să ajungă din frunte la coada ratei fertilităţii.

Lăsând la o parte exemplele europene cu câţi ar putea să cotizeze, dacă ţara n-ar fi fost vitregă, mai bine ne-am concentra pe rolul confiscator. Când sistemul pay-as-you-go ia, este totul bine. Când e de dat, apar problemele. Adică, pe pilonul redistribuţionist, dacă cotizantul moare la 50 - 55 de ani, statul se bucură şi nu dă familiei cât a contribuit decedatul. De aceea se iau măsuri peste măsuri pentru a se spăla administratorul banilor pe mâini, ca să nu se vadă cât de prost sunt gestionaţi banii contribuabililor. Ba chiar se iau bani de la buget colectaţi cu alt scop, pentru a da pensii, după ce anterior excedentul de la pensii, din anii 90, a fost alocat în alte direcţii. Dar, chiar aşa, dacă veniturile fiscale sunt deturnate către pensiile speciale, de ce nu se returnează către urmaşi şi banii colectaţi de cei care au cotizat 20 - 30 de ani, însă nu au mai ajuns la vârsta de pensionare?


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review