Liberalii clasici cred că banii trebuie să provină dintr-o marfă nonmonetară folositoare, tranzacţionată pe piaţa liberă

Friedrich A. Hayek propunea în 1976, în „Denaţionalizarea banilor”, acordarea permisiunii fiecărui individ sau organizaţii să emită propria monedă.

Băncile centrale îşi păstrau privilegiul de a emite dolari sau franci, dar urma ca şi alte instituţii să concureze în afacerile de creare a banilor şi să ofere monede sub o marcă proprie.

Hayek era încrezător că ducaţii săi, emişi în aşa fel încât să păstreze constante preţurile exprimate, ar fi scos din competiţie dolarul sau lira.

Iată că am descoperit cum a fost trunchiată concepţia lui Hayek şi au apărut criptomonedele. A păţit-o şi Keynes în alte problematici!

Problema este însă că euro şi dolarul au economii puternice şi diversificate în spate. Criptomonedele nu generează încredere, ci reprezintă doar o reacţie la relaxarea cantitativă, practicată mai întâi de SUA, iar apoi de euroland.

Şi oare ce se întâmplă cu monedele alternative dacă le dispare referinţa? Ele nu sunt ancorate în cerere şi ofertă la fel ca aceasta, ci-s leverage pur. Sigur că nici referinţa nu are valoare instrinsecă, nu e ca acum un secol, când cine mergea cu o bancnotă la bancă  primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur sau de argint.

Spre deosebire de trecut, banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că respectiva cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti. Totuşi, chiar şi în această situaţie, dolarul, euro şi lira mijlocesc mai bine schimbul.

Dacă nu credeţi haideţi să-i dăm cuvântul unuia care susţine că a lăsa la îndemâna băncii centrale să regleze oferta de bani, înseamnă să laşi lupul paznic la oi: Murray N. Rothbard.

Asta nu-l opreşte însă să afirme că banii nu sunt doriţi de dragul lor, ci pentru că oamenii au încredere că marfa-bani va fi uşor acceptată în schimb de oricine. Ei acceptă bucuroşi tichete de hârtie marcate „dolari” nu pentru valoarea lor estetică, ci fiindcă sunt siguri că le vor putea vinde în schimbul bunurilor şi serviciilor pe care le doresc.

Banii nu pot fi creaţi din ceva ce nu există, prin contract social ori prin emiterea de tichete de hârtie care poartă noi denumiri, continuă Rothbard. Ei trebuie să provină dintr-o marfă nonmonetară valoroasă. În practică, metalele preţioase precum aurul şi argintul, metale cu o cerere înaltă şi stabilă pe unitatea de greutate, au câştigat rolul de bani în faţa tuturor celorlalte mărfuri.

Teorema regresiei a lui Ludwig von Mises arată că banii trebuie să-şi afle originea într-o marfă nonmonetară folositoare, tranzacţionată pe piaţa liberă.

Problema crucială a ducatului hayekian - subliniază Rothbard - e că nimeni nu-l va accepta. Biletele cu noi denumiri ale tichetelor nu pot spera să concureze cu dolarii sau lirele, care au apărut ca unităţi de greutate ale aurului şi argintului şi au fost utilizate de secole pe piaţă ca unitate monetară, mijloc de efectuare a schimburilor şi instrument de calcul.

 

Cum depolitizăm economia politică

 

Îmi menţin părerea că ceea numim criptomonede nu sut ancorate în cerere şi ofertă. Au apărut înaintea suportului marfă, a business-ului şi diversivităţii din spatele monedelor.

Da, numai că există companii puternice şi eficiente, care pe seama creşterii productivităţii şi încrederii beneficiază de majorarea preţului acţiunilor. Când acesta se plăteşte, se monetizează, acest lucru echivalează cu validarea unei creşterii a cantităţii de monedă asociată scumpirii unui activ. Sunt firme ce obţin “votul” pieţei şi evoluează, reiterez, în condiţii de echilibru pe relaţia cerere şi ofertă, care realizează emisiuni primare sau secundare de acţiuni. Acestea echivalează cu emisiuni de monedă, numai că nu se recunoaşte explicit acest lucru. Seniorajul rămâne la băncile centrale.

Nu pledez în niciun caz pentru renunţarea la reglementare şi într-adevăr nu digitalizarea, ci perfomanţa economică trebuie să stea în spatele monedelor. Dar când vorbim de reglementare poate că e bine să fie extins cadrul. Statele au companii care constituie nucleul dur al creării de valoare adăugată în economie, cele ce dau stabilitate, ţările se pot baza pe o anumită cantitate de PIB, indiferent de cât de adverse sunt condiţiile. În măsura în care sunt cotate şi la bursă, ele se confundă cu blue chips-urile.

Şi mai pot fi văzuţi actori economici a cărora activitate depăşeşte graniţele entităţii statale. Sunt, de regulă, listaţi pe bursele mari, internaţionale şi în măsura în care cursul acţiunilor e crescător şi preţul se plăteşte, vorbim de creaţie monetară. Cadrul de reglementare poate să o înglobeze şi pe aceasta, fiindcă, în definitiv, graniţele dintre state, ce emit monede, sunt politice, iar relaţiile economice le depăşesc şi de acea discutăm de libera circulaţie a bunurilor, persoanelor şi capitalurilor.

De asemenea, pentru că tot am pus pe tapet graniţele politice ale statelor, merită reluată întrebarea de ce nu sunt acceptate la refinanţare din partea băncilor centrale şi altceva decât titluri de stat, care-s, în definitiv, un rezultat al neperformanţei în condiţiile în care finanţează un deficit structural în loc ca acesta să fie restructurat? Adică, alături de aceste instrumente, ca şi în cazul monedelor, de ce reglementările nu includ ipoteci, bonduri municipale, bilete la ordin şi hârtii comerciale ce au legătură cu dinamismul economic, nu cu proasta administrare a statului? Oare nu e simptomatic că statul nu acceptă nici măcar ipotecile pe care le garantează, cele aferente împrumuturilor Prima/Noua Casă? Cred că din nou intră în discuţie seniorajul, o practică feudală versus capitalism, ce impune depolitizarea economiei politice. 


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review