De ce firmele se comportă tot mai mult ca niște politicieni care vor să atragă voturi, în detrimentul misiunii lor primordiale de a satisface cererea consumatorilor?

Una dintre cele mai mari și mai la modă erori intelectuale contemporane, cu priză și la marele public, este aceea potrivit căreia ceea ce obișnuim să numim "economie" ar fi cumva ceva străin și separat de viața și societatea umană în general, ceva impus din afară. Multă lume consideră, implicit sau explicit, că economia nu este ceva "organic". Ba sunt unii care o consideră "nenaturală" de-a dreptul.

Poate că asta se întâmplă în primul rând pentru că cei mai mulți dintre noi resimt o adesea dureroasă dedublare între muncă și restul existenței. Trebuie să mergem la job pentru a ne câștiga pâinea și muncim (adesea fără nici un entuziasm) pentru a ne finanța viața personală, atât pe cea privată, cât și pe cea socială, singura care contează și căreia îi acordăm valoare intrinsecă.

În consecință, percepem componenta economică a vieții ca pe o povară neplăcută, dar necesară, dacă nu cumva chiar ca pe un blestem. De abia așteptăm să mergem în concedii și vacanțe, ne bucurăm chiar și de câteva zile libere și visăm în continuu la toate lucrurile minunate pe care le vom face când în sfârșit vom ieși la pensie și vom fi liberi.

Însă toate astea sunt sentimente și percepții omenești normale. Adevărata problemă este că, oricât de ciudat ar părea, acest tip de atitudine suspicioasă față de economie este cultivată și teoretizată chiar de către numeroșii economiști notorii. Pentru ei, economia nu este doar o povară neplăcută, ci un adevărat parazit al vieții și societății umane. Progresul și împlinirea umană sunt constant sabotate de exigențele lipsite de suflet și compasiune ale "mașinăriei economice", al cărei combustibil este lăcomia.

Este ca și cum toți acești economiști ar fi discipoli ai lui Martin Heidegger, pentru care "gândirea tehnică" ce caracterizează economia văduvește omenirea de creativitate și autenticitate. Pentru el, oamenii se pot împlini doar prin cultură și politică. A fi nevoit să muncești sau să fii antreprenor te faci să îți pierzi sufletul autentic în favoarea repetiției mecanice, banalității și lipsei de sens.

Într-un fel sau altul, orice ideologie care predică Revoluția își propune practic să desființeze economia. Toate promit eliminarea rarității bunurilor și domnia abundenței, care îi va elibera pe oameni din sclavia muncii. Ceea ce reprezintă o adevărată pervertire escatologică, eliberarea de sub puterea blestemului divin: "În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta" (Facerea 3:19).

Mass media adoră această abordare. Iată de ce citim adesea prin ziare că imperativele "economice" subminează adesea ideluri și obiective mult mai "nobile", cum ar fi justiția socială, ecologică, climatică, rasială sau de gen. Corporațiile și capitaliștii lacomi ne țin pe tot ostatici hrănindu-ne mental cu "mitul" rarității bunurilor și cu toate formulele lor contabile!

Bineînțeles, nimic nu e adevărat. Raritatea bunurilor și adaptarea la ea prin economie constituie în bună măsură viața însăși, așa cum cooperarea economică pașnică și voluntară reprezintă în bună măsură societatea însăși. Economia nu este o povară de care să vrei să te debarasezi, ci o componentă intrinsecă a condiției umane. Toate lucrurile considerate ca fiind situate în afara economiei, cum ar fi generozitatea, solidaritatea, cultura și spiritualitatea, nu sunt câtuși de puțin subminate, ci făcute posibile prin mijloace economice.

E de la sine înțeles că respectarea contractelor cu clienții și partenerii, precum și a legii, reprezintă temelia capitalismului. Drepturile tale (de proprietate și celelalte) sunt limitate de drepturile egale ale tuturor celorlalți și ale fiecăruia în parte. Fără încrederea că promisiunile și angajamentele vor fi respectate nu pot exista tranzacții voluntare. În interiorul acestor reguli, urmărirea interesului propriu este perfect legitimă, iar succesul în afaceri depinde oricum de cât de bine îți servești semenii. Economia de piață este “socială” prin natura ei.

Și totuși, concepte precum “etica în afaceri” și “responsabilitatea socială corporatistă” (CSR), care au la bază presupoziția nemărturisită că urmărirea profitului este dubioasă moral și trebuie contrabalansată cumva, au devenit de rutină. Mai precis, au devenit o industrie în sine, cu firme specializate extrem de rentabile, consultanți, experți și traineri bine plătiți.

Mai recent, stimulat și de reglementări “antidiscriminare” tot mai bizantine și stufoase, CSR-ul se concentrează pe rasă și gen. Corporațiile fac paradă cu strategiile lor de promovare a femeilor și a minorităților rasiale, etnice și sexuale, inclusiv prin impunerea de cote de participare în board-uri, ca și cum aceste categorii nu ar fi capabile să se impună prin merit (idee evident falsă). Nici o companie mare nu mai poate rezista în războiul PR-ului fără un departament de promovare a diversității, iar corectitudinea politică pe rețelele de socializare a devenit criteriu de angajare și motiv de concediere.

Evident, doar marile corporații își permit aceste “investiții” în imagine, din generoasele marje de profit asigurate și de reglementările oligopoliste favorabile. Și chiar dacă spun că nu sunt în măsură să comenteze asupra deciziilor cu caracter politic, îngrijorător este faptul că firmele se comportă tot mai mult ca niște politicieni care vor să atragă voturi, în detrimentul misiunii lor primordiale de a satisface cererea consumatorilor.