Este limpede că, până undeva bine după jumătatea secolului XX, femeile nu se bucurau de egalitate cu bărbații în societate. Și nu era vorba doar de ceea ce am putea numi misoginism ″socio-cultural″, mai mult sau mai puțin ″spontan″. Inegalitatea era consființită juridic, în legislația civilă, a familiei, financiară și așa mai departe. Mișcarea feministă a acelor ani avea dreptate când spunea că femeia era ″prizonieră″ a căminului și a familiei, din simplul motiv că nu putea alege liber să se concentreze pe rolul de femeie și mamă. Opțiunile alternative erau, dacă nu imposibile, atunci cel puțin marcate la tot pasul de blocaje, obstacole și umilințe.

De atunci, progresul incontestabil spre egalitate în drepturi a limpezit alegerile de viață aflate în fața persoanelor de sex feminin. A te concentra pe carieră nu mai este, din fericire, un stigmat. A le face pe amândouă a devenit mai degrabă regula. Și, tot din fericire, a început să fie recunoscut faptul că și jobul, și tot ceea ce înseamnă grija pentru copii și familie, reprezintă în egală măsură muncă. De asemenea, nici celibatul nu mai e un stigmat, și e bine că este așa.

Ca femeie, pe vremuri, era greu spre imposibil să alegi altceva decât să devii femeie și mamă.

Pe de altă parte, într-un mod mai complicat, problema zilelor noastre, în condiții de libertate de alegere garantată pe deplin de lege și promovată ca discurs mainstream, este că a devenit extrem de greu să faci alegerea ″clasică″. Cele mai multe familii pur și simplu nu-și permit, din punct de vedere economic, să aplice ″diviziunea muncii″ între slujbă și casă. Și nu ca odinioară, când ″rolurile de gen″ constrângătoare plasau femeia obligatoriu în cămin și nu la muncă. Astăzi, nici ea, nici el, nu-și permit să rămână acasă. Libertatea de alegere cu greu câștigată pare a fi devenit iluzorie.

Iar asta are de a face cu ″maladia″ economică generalizată a contemporaneității: politicile inflaționiste și de supraimpozitare care penalizează economisirea și fac ca, pentru clasa de mijloc, să fie tot mai greu să pună bani deoparte după plata cheltuielilor lunare. Înainte, familiile puteau să economisească grosul necesar marilor investiții, cum ar fi locuința și educația copiilor, și să se împrumute doar în completare. Și asta, de multe ori, dintr-un singur salariu.

Astăzi, și pentru cheltuielile curente e nevoie de carduri de credit. În consecință, și mamele, și tații, sunt obligați să meargă la muncă și totodată să se împrumute. Libertatea de a alege să stai acasă, fie că ești femeie sau bărbat, pur și simplu nu există pentru cei mai mulți dintre noi. Și probabil că noua stigmatizare publică – inversă față de cea veche – a ceea ce a ajuns să fie numit în mod sarcastic și acuzator ″familie tradițională″ are de a face și cu faptul că nevoia de bani face să nu mai poți să alegi să fii femeie casnică sau bărbat casnic.

Este momentul în care mi se va reproșa că susțin revenirea la vechea condiție subordonată a femeii. Dar nu libertatea și egalitatea sunt problema, ci dimpotrivă. Libertatea și egalitatea, pe lângă că au fost și sunt obligatorii în mod fundamental, ca principii, au ca efecte, ele în sine, și sporirea prosperității în întreaga societate. Emanciparea femeilor, care au devenit angajate, șefe, antreprenoare și plătitoare de taxe și impozite, a însemnat și progresul economiei. Paradoxul trist și revoltător este că același stat care, pe vremuri, a fost instrumentul perfect al misoginismului ″clasic″, s-a folosit de libertatea și egalitatea dobândite de femei pentru a le împinge, alături de bărbați, în ″malaxorul″ fiscal și inflaționist. Valoarea adăugată de femei economiei a fost ″ipotecată″ pentru ca statul să taxeze și să se împrumute și mai mult și, deci, să creeze și mai multă inflație.

Astfel, dintr-o opțiune legitimă care i-a fost refuzată abuziv atâta timp, cariera a devenit pentru femei singura variantă. Diviziunea muncii a devenit deci tot mai dificilă în familiile obișnuite, cu ambii părinți la joburi. Iar din cauza asta suferă în primul rând copiii, a căror educație este tot mai mult lăsată pe seama diverselor forme de instituționalizare, în dauna familiei și devine evidentă lipsa celor șapte ani de acasă.

• Liberalismul american e legat mai puțin de business-ul englez, decât de...

  Next >