″We are all Keynesians now″. Curând și în uniformă?

″We are all Keynesians now″, ar fi spus Milton Friedman, ironic-amar, citat într-un articol apărut în decembrie 1965 în revista Time intitulat exact așa. De atunci, propoziția revine ciclic în vogă, fiind folosită atât de adepții, cât și de criticii economistului britanic adept al intervenției statului. Și se poate spune că intrarea și ieșirea din modă a citatului se corelează cu ciclurile de creștere și recesiune ale principalelor economii ale lumii, în care fiecare ansambu de politici de ″salvare″ din criză pune de fapt bazele crizei următoare.

De exemplu, în 1971, imediat după șirul de decizii-șoc care au dus la ieșirea de facto a Statelor Unite din sistemul Breton Woods, președintele SUA, Richard Nixon, s-ar fi declarat ″Keynesian în chestiuni economice″, într-o discuție purtată după o emisiune televizată. ″Adoptarea de către președinte a doctrinei keynesiene, bazată pe cheltuieli publice expansioniste și deficit bugetar, e ca și cum un creștin ar spune că, una peste alta, profetul Mahomed avea dreptate. Președintele Calvin Coolidge se răsucește în mormânt″, a relatat atunci pentru New York Times omul de televiziune Howard K. Smith, participant la discuție.

Am redevenit cu toții keynesieni la marea criză financiară și economică din 2007-2009, creată de intervențiile de stat care au încurajat contractarea așa-numitelor credite ipotecare ″subprime″ de către debitori care n-ar fi obținut niciodată acele împrumuturi în condiții de piață. Lupta globală împotriva schimbărilor climatice, intensificată după Acordul de la Paris din 2015 și care s-a vrut a fi o adevărată (nouă!) revoluție industrială, ne-a transformat din nou în keynesieni, dornici să decarboneze economia și societatea prin reglementări, ajutoare de stat și credite preferențiale.

După care am fost ultra-keynesieni la pandemia COVID-19, pentru a menține în funcțiune o economie aproape sufocată de restricții, iar ulterior pentru a o susține să facă față proaspătului șoc de cerere resuscitată.

Până de curând, războiul din Ucraina nu a dus la un val nou de keynesianism. Asta poate și pentru că diriguitorii politici ai economiei, în special ai celei europene, au fost ocupați cu nevoia de a se confrunta în sfârșit cu un adevărat crud, ignorat până atunci: alegătorii, respectiv contribuabilii, nu sunt nici pe departe atât de dispuși să suporte costurile Green New Deal cum păreau inițial, când respectivele costuri erau încă fie ascunse, fie programate pentru un viitor incert.

Foarte recent, însă, odată cu șocul schimbării radicale a politici externe a Statelor Unite, care a pus serios la îndoială soliditatea ″scutului″ american de securitate al Europei, pare că ne pregătim să devenim keynesieni militari. Moment în care e bine să ne amintim că propoziția ″fondatoare″ a lui Milton Friedman din 1965 venea într-un context extrem de precis: marcat de creșterea cheltuielilor guvernamentale generată de nevoile de finanțare ale războiului din Vietnam, este anul de debut a ceea ce a devenit ulterior Marea Inflație din perioada 1965-1982.

Altfel privim atunci, din perspectiva asta, anunțul recent al conducerii Comisiei Europene că urmează să fie elaborat un plan economic și politic numit ″Rearm Europe″ (″Reînarmarea Europei″), constând în mobilizarea a 800 de miliarde de euro pentru investiții în apărare, inclusiv pentru susținerea rezistenței ucrainene față de agresiunea militară rusă. Care a fost urmat aproape instantaneu de știri privind un plan național german de investiții în apărare și infrastructură de sute de miliarde de euro, prevăzut cu un mecanism de eludare a pragului constituțional de îndatorare publică, precum și de reducerea de către Banca Centrală Europeană (BCE) a dobânzilor-cheie.

Planul UE de investiții în reînarmare e încă extrem de vag, nedepășind cu mult statutul de lozincă. Nu e limpede cât din el va reprezenta angajare de fonduri publice propriu-zise și cât va consta în stimulente de stat pentru investiții private. În orice caz, însă, va presupune împrumuturi de stat suplimentare, cel mai probabil la nivel de Uniune. Și cum Europa este oricum deja extrem de îndatorată, riscul creșterii taxelor și impozitelor e extrem de mare.

Astfel că responsabilii europeni ar face poate mai bine să se asigure mai întâi că se bucură de acordul măcar tacit al cetățenilor pentru acest plan politico-economic expansionist și pentru costurile lui inevitabile, pentru a nu avea de-a face ulterior cu o reacție de respingere, așa cum s-a întâmplat în cazul Green New Deal.

Recitind "Keynes, Omul", a lui Murray Newton Rothbard, explicația succesului economistului britanic e că le-a dat tuturor elitelor de la putere ceea ce și-au dorit: politicieni, tehnocrați, intelectuali "de curte". Keynes a ajuns la putere oferindu-i acesteia instrumente de consolidare și justificări în fața opiniei publice cu privire la utilizarea lor în scopul promovării binelui comun.

De asemenea, cartea târzie a lui Keynes din 1940, “How to Pay for the War: A Radical Plan for the Chancellor of the Exchequer”, reprezintă un adevărat “studiu de fezabilitate” al keynesianismului aplicat, în care apar toate elementele acestuia: controlul de stat asupra resurselor private, investițiile publice finanțate prin deficite bugetare și manipularea masei monetare, controlul prețurilor și raționalizarea consumului populației.

Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt! Răspunsu-i vânare de vânt!