Paștele fără dată fixă al muncii. De ce la americani 1 Mai e în altă zi?

În alte vremuri, sărbătorile nu erau doar zile libere, ci repere. Astăzi, ele par mai degrabă instrumente de calibrare ideologică, ca niște borne mutate din loc în funcție de cine ține harta.

Ziua de 1 mai nu s-a născut din liniște, ci din explozie!

1 mai a fost decretată Ziua Internaţională a Muncii de către Congresul Internaţionalei Socialiste din 1889, în memoria grevei din oraşul american Chicago, din mai 1886, când aruncarea unei bombe în mulţimea strânsă în Haymarket de către un anarhist a omorât poliţişti, protestatari şi s-a lăsat cu arestări, procese şi execuţii.

Dar simbolurile nu rămân niciodată neutre.

Pe 1 mai 1933, Adolf Hitler milita – în faţa membrilor Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German – ca neînţelegerile şi certurile întruchipate de lupta de clasă să se transforme într-un simbol al unităţii şi înălţării naţiunii germane.

Și totuși, paradoxul rămâne. Americanii, cei de la care a pornit scânteia, nu sărbătoresc 1 mai. Ei au mutat Labor Day în prima zi de luni din septembrie.

La fel stau lucrurile și cu 8 martie, care a devenit, între timp, un amestec de flori, politețe și reflex social.

Dar nu o să vă vină să credeți că și 8 martie are legătură atât cu socialismul, cât și cu americanii.

8 martie a fost aleasă Ziua Internaţională a Femeii la Conferinţa Femeilor Socialiste de la Copenhaga din 1910, care s-a constituit într-un preambul la întrunirea Internaţionalei din acel an. Socialista Luise Zietz şi comunista Clara Zetkin, ambele germane, au propus sărbătorirea zilei de 8 martie în memoria ţesătoarelor newyorkeze care au protestat în 1857.

Firește însă că americanii nu celebrează nici Ziua Internaţională a Femeii, ci doar Ziua Mamei – Mother’s Day, în a doua duminică din luna mai.

Diferența nu e de calendar. E de filosofie.

Europa, mai ales cea continentală, a rămas fidelă unei viziuni în care statul mediază, corectează și, la nevoie, impune. Nu doar în simboluri, ci și în economie. Prin Tratatul de la Maastricht, a stabilit praguri: 3% deficit, 60% datorie. Cifre rotunde, negociate politic, prezentate ca legi economice. Un fel de sistem metric aplicat finanțelor publice: ordonat, elegant, dar, uneori, rupt de realitatea vie. UE conservă un model de administrare bazat pe restrângerea cererii agregate și pe ideea că nu e neapărat nevoie să îți dezvolți piețele ca să creezi capital.

De cealaltă parte, America funcționează mai degrabă empiric. Sistemul de măsurare anglo-american e cu picioare, yarzi, inchi şi mile – bazat, natural, pe “mărimile” corpului uman. Deficitul este mare, uneori uriaș, dar atâta vreme cât piața îl finanțează, el există. Când nu va mai fi finanțat, va dispărea sau va fi redus. Nu prin tratat, ci prin constrângere reală.

Și atunci întrebarea rămâne: de ce e ziua de 1 mai la americani în altă zi?

Pentru că au ales să separe munca de ideologie. Pentru că au preferat o sărbătoare fără trecut inflamabil. Pentru că, poate, au rămas capitaliști nu prin dogmă, ci prin reflex.

Și, pentru că uneori realitatea se explică mai bine printr-o poveste decât printr-un tratat, merită amintită o întâmplare relatată de Dumitru Solomon.

El povestește că, prin anii ’70, un regizor, un compozitor și un inginer de sunet au cerut unui textier elaborarea unor versuri pentru o piesă muzicală care să fie inclusă într-un film.

Textierul – om cu experiența câtorva festivaluri de muzică ușoară la malul mării – își umezește buzele cu vârful limbii și citește emoționat:

Ești frumoasă ca un soare,

Ești frumoasă ca o mare,

Mai frumoasă ca oricând,

În privire și în gând,

Te iubesc,

Frumoasa mea,

Iubita mea,

Dragostea mea.

Urmează un minut și jumătate de liniște.

– Merge, vorbește compozitorul. E clar, scurt, la obiect.

– Pentru un film pe ecran lat, aș fi vrut ceva mai mult, mormăie plictisit regizorul.

Inginerul de sunet bate nervos cu degetele în masă într-un ritm foarte viu:

– Și eu aș fi preferat ceva mai mult. Și mai original.

– Mai adăugăm niște “la, la, la” în completare! descoperă soluția compozitorul.

Regizorul se face roșu-vânat, ca întotdeauna când nu e înțeles de contemporani:

– Nu m-am referit la lungime!

– Cum ar trebui să fie? întreabă, cu creionul în mână, textierul.

– Bun.

Regizorul se ridică decis, urmat de toți ceilalți factori artistici.

– Mâine trebuie să am textul, că încep înregistrarea muzicii.

A doua zi, textierul dădu lectură, cu o voce sigură, următorului text:

Ești frumoasă ca un soare,

Ești frumoasă ca o mare,

Mai frumoasă ca oricând,

În privire și în gând,

Te iubesc,

Frumoasa mea,

Iubita mea,

Dragostea mea.

Te cânt în cântec și în grai,

Frumoasă zi de unu mai.

Cei trei îl privesc năuciți. Dar nici unul nu are vreo obiecție.

Din motive tehnice (îmbolnăvirea inginerului de sunet), cântecul care evidențiază importanța zilei muncii n-a mai intrat în film. În schimb a fost premiat la un festival de muzică ușoară.

Sursa imaginii: Agerpres