Criza din Grecia a dat ocazia vocilor politice de "dreapta" și "stânga" să-și reafirme falacioasele clișee complementare. Potrivit dreptei spectrului politic, grecii au ajuns în situația de a nu-și mai putea plăti datoriile, sunt "leneși", "nesimțiți" și "nu muncesc". În consecință, pentru a-și răscumpăra păcatele (și titlurile de stat) trebuie să treacă prin penitența austerității. Dinspre stânga auzim refrenul marxist potrivit căruia grecii sunt "victime" ale "capitalului" și că trebuie intervenit pentru ca datoriile "imorale" să fie șterse și pentru ca "munca proletarilor" să fie răsplătită la "adevărata ei valoare".

Ambele tabere se află profund în eroare din simplul motiv că operează cu concepte greșite cu privire la natura umană și la raporturile omului cu munca. Pe scurt, atât stânga, cât și dreapta promovează o antropologie care, în modalități diferite, consideră că munca este nu un mijloc, ci un scop și o valoare în sine.

Cei de dreapta se revendică, conștient sau nu, de la Max Weber și a sa lucrare "Etica protestantă și spiritul capitalismului". Acolo, munca, coroborată în mod necesar cu abținerea ascetică de la consum, era considerată a fi modul de viață cel mai compatibil cu virtuțile creștine. Cu alte cuvinte, munca era privită ca un mijloc, nu ca un scop, țelul final fiind Dumnezeu.

Însă corporatismul etatist contemporan, complet laicizat, ca să nu spunem ateizat, a eliminat acest țel final și a transformat munca în scop în sine, falsificând cu totul sensul ascetic al acesteia. Asceza spre un scop mai înalt a fost înlocuită cu o ideologie motivațional-aspirațională, în care, în totală antiteză cu etica creștină, munca și promovarea în corporație au ajuns valori în sine.

La stânga, nici o noutate de la Marx încoace. Munca este din capul locului valoare în sine, devreme ce avem de a face cu conceptul de "valoare-muncă". Nu contează eficiența, nu contează valoarea pentru consumator a rezultatului muncii. Stahanov merită să fie miliardar.

Prima ediție a "Human Action" a lui Ludwig von Mises a apărut în 1949. Dreapta și stânga aveau, în linii mari, aceeași gâlceavă ca și acum. Unul din marile merite ale lui von Mises și ale lucrării sale a fost acela că a repus magistral pe tapet teoria liberală clasică a dizutilității muncii, care dezamorsează cu totul falsa controversă.

Pe scurt: munca nu este niciodată scop în sine. Nimeni nu muncește de plăcere, ci doar ca mijloc pentru atingerea altor scopuri. Teoria rămâne valabilă chiar și în cazurile în care actul în sine al muncii oferă plăcere și satisfacție. Dacă omul își poate permite să aleagă liber între muncă și repaus, va alege întotdeauna repausul. Nu muncim decât pentru beneficiile pe care ni le aduce munca. Dacă putem avea acces la ele fără muncă, vom alege să nu muncim, iar această alegere este perfect legitimă din punct de vedere moral. Imoral este doar să confiscăm rodul muncii altora.

Simplul fapt că muncim nu ne înalță câtuși de puțin din punct de vedere etic și nu ne face moralmente superiori față de alții. De asemenea, nu ni se cuvine nimic pentru simplul fapt că muncim. Beneficiile pe care le obținem de pe urma muncii sunt direct proporționale cu aprecierea pe care semenii noștri o acordă rezultatelor muncii noastre, iar această apreciere are o natură strict subiectivă. Grecii nu sunt nici leneși demni de dispreț, nici victime: muncesc direct proporțional cu stimulentele pentru muncă oferite de sistemul politico-economic în care trăiesc. Iar un sistem care coroborează restricții, bariere și taxe mari pe antreprenoriat și piața muncii cu beneficii sociale generoase și ușor de obținut nu va fi niciodată de natură să stimuleze munca.

• Fara concurenta, toate bancile sunt la fel

  < Prev
• Solutia: un guvern de tehnocrati!

  Next >