Am avertizat de atâtea ori - în intervalul 2004 – 2008 - asupra pericolului scumpirii fără noimă a imobilelor, încât, în cele din urmă, m-am plictisit şi am renunţat să mai abordez tematica. Zilele trecute însă am dat peste articolele vechi scrise pe hârtie în Jurnalul Naţional şi Săptămâna Financiară - care nu mai pot fi găsite pe internet – şi am observat că “laitmotivul” era: creşterea averilor s-a realizat pe seama scumpirii imobilelor, şi nu producând cu banii mai multă carne, lapte, brânză, ouă.

Şi articolele continuau arătând că în loc să conştientizeze că o asemenea situaţie duce la criză puternicii zilei au făcut tot ceea ce au ştiut ei mai bine. În topul celor mai importanţi investitori s-au văzut companii din Cipru, Elveţia şi Antilele Olandeze ceea ce arăta că profitul declarat a fost mic şi restul formării brute de capital a plecat în “off shore”-uri. Dar n-a stat prea mult în paradisurile fiscale fiindcă s-a întors sub formă de investiţii străine în construcţii. Iar în cele din urmă, pentru ca procesul să-şi găsească pe deplin finalitatea, potentaţii au scăpat de imobile cu ajutorul creditelor de la bănci. Tupeul maxim s-a manifestat când, pe deasupra, au mai crescut şi preţurile activelor, pentru că oamenii noştri de afaceri s-au obişnuit să spele banii în câştig - din 6 dolari negri au scos 10 euro albi!

La vremea respectivă s-a spus că politicienii şi clientela lor erau în spatele acestor “deal”- uri şi astfel se explică de ce au fost finanţate construcţiile şi nu alte sectoare. Mai toţi cei implicaţi în politicul-care-dictează-economicului investiseră masiv în terenuri şi case. Deci era important să crească preţul la ceea ce aveau şi să scadă la ce n-aveau. Ceea ce nu prea aveau ei erau fabricile, şi de aceea capacităţile de producţie s-au transformat în spaţii de depozitare ori în terenuri vândute bucată cu bucată.

Cu alte cuvinte, puternicii momentului se aflau în plină “febră” să pună mâna pe lichiditate şi să plaseze “problema” băncilor şi subţirii clase de mijloc. N-a contat că industria s-a decapitalizat, băncile s-au pomenit cu credite neperformante pe bandă rulantă şi familiile din middle class, în loc de 20.000 de euro economisiţi, au ajuns să aibă o datorie de 80.000 de euro şi o casă de 50.000, care la momentul achiziţiei a costat 100.000.

Dar apropo de preţuri, că din cauza creşterii lor s-a blocat piaţa în 2008. Ele s-au mărit accelerat din cauza leverage-ului. Oamenii de paie ai investitorilor au plasat banii aduşi de aceştia din “off shore”-uri, dar s-au împrumutat şi ei la bancă ca să achiziţioneze imobile pe care să le revândă. Şi fireşte că tot mărindu-se preţul au început să se împuţineze cumpărătorii. Asta înseamnă că ar fi două tipuri de persoane falite ce intră sub protecţia falimentul personal. Cei cărora tăierea salariilor şi majorarea taxelor i-au făcut să-şi declare incapacitatea de plată şi cei ce au încercat să vândă mai sus ceea ce cumpăraseră mai jos şi n-au mai reuşit. În acest context, falimentul personal are o problemă, fiindcă în loc să fie pedepsită lăcomia celei de-a doua categorii se încearcă socializarea pierderilor.

Nu vreau însă să ard etapele şi să ajung direct la sfârşitul textului, fiindcă în momentul în care cumpărătorii n-au mai validat prin achiziţii preţurile de pe piaţa imobiliară s-a inventat Programul Prima Casă, în încercarea de a fi conservate şi s-a introdus TVA la locuinţe. Adică, dezvoltatorii imobiliari şi politicienii din spatele lor au încercat să frâneze scăderea preţului caselor ca să nu-şi diminueze averea. Deşi fostul preşedinte al Federal Reserve, Alan Greenspan, a atras atenţia că s-au făcut bani din nimic, spunând că:  “ceea ce oamenii percep astăzi ca o abundenţă a bogăţiei poate uşor să dispară”  şi că “cea mai gravă criză financiară de după al doilea Război Mondial”, urmează să se încheie „abia după stabilizarea preţurilor din sectorul imobiliar”.

Singurele rezultate ale Programului Prima Casă şi ale introducerii TVA au fost că au anulat, practic, puţinele tranzacţiile ce se mai derulau pe piaţa imobiliară. A făcut-o total ilichidă! Şi atunci ce să vezi? A apărut legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, pentru ca oamenii politici şi interpuşii lor să ia lichiditate de la cei ce o au, în speţă băncile, şi să le plaseze, în schimb, “mortul” imobiliar. Chiar dacă societăţile bancare, se ştie, nu lucrează cu banii lor, ci cu ai celor ce economisesc. Iată un soi de haiducie politicianistă!

Din câte se observă clasa politică nu doreşte să se primenească după cum i-au cerut manifestanţii din Piaţa Universităţii, ci apelează la marketing pentru a vinde iluzii alegătorilor, în paralel cu rezolvarea problemelor personale.

Într-o trecere succintă în revistă populaţia a „validat” majorarea preţurilor cu ajutorul creditului, fie că a fost vorba de mâncare şi haine, după creşterea TVA din 2010, fie de imobile. După care, atunci când s-a dovedit că riscul de credit e mare când oamenii au venituri ce nu-i recomandă pentru împrumuturi, debitorii s-au adresat economiei subterane, fiindcă nu-şi mai găseau eligibilitatea la bancă. Aşa se explică de ce numerarul a ajuns la cote înalte, fiindcă „la negru” se utilizează banii cash.

Prin reducerea taxelor e firesc însă să se producă fenomenul invers. Să se micşoreze îndatorarea, şi falimentul personal, proaspăt legiferat, să aibă un impact mai scăzut pe seama deleveraging-ului.

• Darea în plată: Românii cedează băncilor casele bune și frumoase la...

  < Prev
• Legitățile naturii cultivă sinergia

  Next >