Darea în plată: Românii cedează băncilor casele bune și frumoase la care au râvnit

Punerea în aplicare a legii dării în plată, dincolo de retroactivitate și celelalte “detalii” juridice, care nu sunt în măsură să ancoreze emoțional așteptările publicului, dimpotrivă, îl plictisesc, ar putea să pună băncile în poziția de a fi cei mai mari deținători de active imobiliare.

Cu alte cuvinte, în loc să se bucure de casele bune și frumoase pe care și le-au dorit, debitorii vor apela la legea menționată ca să cedeze instituțiilor financiare cele mai râvnite active din România. Vor reveni la starea inițială și vor pierde banii pe ratele achitate înainte de a cere darea în plată, de parcă ar fi locuit cu chirie.

Din câte se vede, legea nu-i apără pe români, pentru că-i văduvește de activul pe care și l-au dorit cel mai mult și face din sistemul bancar un veritabil mogul imobiliar. Dacă acest lucru se numește dreptate socială, când oamenii rămân fără activul la care au aspirat, înseamnă că nu înțeleg eu bine termenul. Practic, bunul care generează un nivel maxim de satisfacție, e cedat băncii.

Poate că o soluție mai inspirată ar fi fost negocierea celor două părți implicate pentru transformarea contractului inițial de credit într-unul utilizat de băncile pentru locuințe, dar, reiterez, realizat prin acordul celor implicați, nu unilateral, prin efectul unei legi ce intervine într-o înțelegere.

Și totuși ceva tinde să aibă social legea dării în plată, posibilitatea de socializare a pierderilor. Am fost curios și am întrebat un analist în legătură cu această chestiune și dacă registrul în care se încadrează din punct de vedere economic arată o anumită preferință politică, de dreapta sau de stânga. Probabil că l-am luat prin surprindere, fiindcă mi-a răspuns prin întrebări: Frauda bancară sau clauzele abuzive cum se “socializează”? Atunci când banca face executări silite nu se trezește cu active pe care nu le vrea?

Am sesizat că atacă problema prin ocolire și i-am explicat că în situația în care o bancă comercială se trezește - prin efectul legii - în brațe cu un activ pe care nu a dorit să-l cumpere, ci doar a finanțat de bună credință achiziția lui, este periclitată siguranța deponenților și garanția pe care statul o acordă acestora prin intermediul Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

Iar în concordanță cu legislația europeană, deponenții persoane fizice cu peste 100.000 de euro au șansa, în aceste condiții, de periculozitate, să devină acționari ai băncii, și aici vorbim de socializarea pierderilor.

Iată că în cele din urmă am reușit să identificăm și latura socială a legii dării în plată, cu sau fără ajutorul analiștilor, care au aruncat pe piață exemplul cu executarea silită fără să ia în calcul că atunci când o bancă execută un gaj, o face în anumite circumstanțe, potrivit unei înțelegeri preexistente între creditor și debitor, care e contractul de credit.

Când o bancă se trezește însă în patrimoniu cu un activ prin efectul legii, fără a se ține cont de înțelegerea contractuală creditor- debitor, asistăm la imixtiunea unui terț, respectiv statul, într-un contract privat prin care se limitează drepturile unei părți.