Tehnocraţie sau democraţie?

Un vorbitor a spus de curând că românii au ales persoane ce pot fi păcălite. N-am înțeles cine-i păcălește, dar problema e că dacă un politician obține 3-4 mandate, în care e permanent păcălit, apare întrebarea dacă are electoratul o problemă ori dacă i se propun acestuia doar oameni ce pot fi păcăliți.

Și chiar dacă cineva e nepotrivit, dar ajunge pe liste fiindcă așa polarizează valori clasa politică, sau dacă alegătorii își învestesc reprezentanții prin vot fiind slab educați, nu înseamnă că alesul e integru și bine intenționat.

De aici se vede că orice discurs din spațiul public ce încearcă să se mărginească la un singur factor, implacabil, că românii aleg oameni simpli, la fel ca ei, dar fără noroc în fața păcălelii, arată că România are o problema din punct de vedere al transparenței și credibilității.

Ca să revenim la o speță actuală, modul în care e tratată liberalizarea prețului la gaze, în contextul în care momentul este foarte bun de a se renunța definitiv la un preț administrat, vădește că procesul e tarat serios de considerentele enunțate anterior, ce s-au concretizat în prevederi contractuale greu de explicat, și care fac dificilă o reacție guvernamentală, în condițiile în care s-ar dori punerea societății românești pe calea liberalismului și a relațiilor de piață.

Această situație, de la nivelul utilităților, care suferă de pe urma felului în care s-au privatizat companiile și al modului în care s-a gestionat economia în general, relevă că România nu a reușit să aibă conducători cu o claritate în gândire, necesară să oprească pornirile greșite și să impună idei noi.

În aceste circumstanțe este, într-adevăr, corect de a se renunța la a mai avea un orizont de adoptare a euro, când se observă probleme mai simple ce nu se pot rezolva, și care au impact în creșterea economică și convergența reală.

Iar dacă un guvern de tehnocrați e depășit de respectivele probleme, nu înseamnă că un executiv politic nu va păți la fel, pentru că soluțiile trebuie să fie reale și să genereze efecte. Enunțul că un cabinet politic are mai multă credibilitate erodează noțiunea de guvern de tehnicieni și aduce în prim plan ideea că acesta din urmă poate avea susținere politică numai dacă aceasta e văzută ca interes național.

Până când limpezimea în gândire a decidenților nu va ajunge să elimine tarele trecutului, oricărui discurs ce explică trunchiat decizii economice merită să i se pună eticheta de politicianist.

Şi apropo de asta, am citit de curând o anecdotă de Robert Tompkins pe care o reproduc mai jos, se numeşte "În căutarea adevărului":

„ În sfârşit, în acest sătuc uitat de lume căutarea lui lua sfârşit.
Într-o căsuţă aproape prăbuşită, în faţa focului, stătea < Adevărul > .
În toata viaţa sa nu văzuse un bărbat mai bătrân şi mai urât.
- Sunteţi Adevărul?
Bătrânul dădu din cap în semn că da.
- Spuneţi-mi, ce trebuie să transmit lumii? Ce veste să le dau?
Bătrânelul scuipă în foc şi răspunse:
- Spune-le că sunt tânăr şi frumos!”

În contextul în care nu ma există discernământ ca să se facă deosebirea între adevăr şi minciună, şi în timp ce minciuna îmbracă diverse forme, dar adevărul este unul singur, putem înţelege mai bine ce a vrut să spună Tompkins.

Dacă nimeni nu crede în adevăr şi nu-l caută, acesta capătă forma minciunii. Şi dacă nimeni nu doreşte să-l afle, motivul este educaţia. E ca la cluburile de debate, unde atunci când câştigă cineva nu neapărat ceea ce spune e adevărat, ci convinge fiindcă îşi vinde mai bine vorbele.