Când hotărârile proaste luate de marketing influenţează politica monetară

Anul acesta plouă, ar trebui să avem recoltă bogată. În anii în care se fac puţine roşii, se scumpesc. În cei ca acum, în care se vor face multe, cad sub limita rentabilităţii, şi se aruncă. Problema noastră este aşadar că atunci când avem supraofertă nu ştim ce să facem cu ea.

Când pepenii sunt atât de mulţi încât preţul lor scade la 10 bani/kg, ei se dau direct de pe câmp, deoarece costă mai mult motorina ca să fie duşi la piaţă. În schimb, când n-avem suficiente legume, problema se rezolvă simplu. Cumpărăm de la alţii, şi când costă prea mult mâncăm mai puţin.

Deci românii sunt obişnuiţi mai mult să n-aibă decât să aibă, şi importurile constituie supapa de reglaj a pieţei, nu comerţul intern. Iar asta e una dintre consecinţele gestionării ţării cu ajutorul politicii monetare, fiindcă lipsa de volatilitate a monedei dă stabilitate importurilor.

Cu alte cuvinte, pe seama unei stabilităţi întreţinute de deficite şi a unei datorii externe încă reduse, funcţionăm după principiul: Nici n-avem, dar nici n-avem nevoie. Până când vine o “belea” din asta că se fac legumele şi suntem foarte încurcaţi când ne merge bine. De ce? Pentru că nu ne-am bătut niciodată capul să funcţionăm normal.

În anii buni ar trebui să se exporte surplusul de roşii sau să se transforme în bulion, dacă nu distrugeam fabricile de conserve şi ridicam pe locul lor blocuri. Ori să se trimită pepenii în ţările nordice, cu CFR Marfă.

Surprinzător, românii găsesc roşii din Insulele Canare la hipermarket, ca element de reglaj, care se cultivă pe pământ din Spania pus peste tuful vulcanic, sunt udate cu apă de mare desalinizată, şi-s ferite de vânt cu folii.

Din câte se observă, problema e reţeauau de distribuţie. Hipermarketurile care au astfel de lanţuri aduc marfa “de reglaj” din import, iar politicienii români în loc să stimuleze oferta agregată, nu să gestioneze politicile monetar-fiscale cererea, se apucă să amendeze mărfurile din afară vândute în marile magazine, când ar trebui să facă facilă intrarea capitalului.

Dar chiar aşa, oare cât de greu să fie să faci o reţea de distribuţie cum au marii retailerii, ce aduc marfă din import, pentru a permite integrarea unor producători mici, ce-şi vând acum roşiile în faţa porţii?

Ceea ce au făcut hipermarketuri poate oricine. În ciuda reglementărilor şi a unor limitări de program şi de acces, Piaţa Obor din Capitală continuă să fie mai ieftină decât orice hipermaket. Aici nu se practică taxă de raft şi nu sunt nici preţuri prohibitive, ca la magazinele de sibieni. Iată un exemplu care arată că banii investitorilor, care ar putea face un lanţ de distribuţie, n-au de ce să meargă către produse din import, dacă mărfurile româneşti sunt calitativ mai bune şi mai ieftine.

În fine, au fost câteva pieţe în Bucureşti, unde, în loc să fie identificat un nucleu de producători ce oferă produse bune, în cantitate mare, şi să apară un lanţ de distribuţie de mărfuri autohtone, pe locul lor au apărut supermarketuri ce vând importuri. Are sens să cumpărăm pâine congelată sau roşii necoapte pe dinăuntru?!

Aici o vină importantă o are marketingul. Mereu trebuie să ne luăm după câte cineva şi să “francizăm” ceea ce a făcut acela, iar oamenii de marketing se ocupă să “exploateze” taxa de raft când ar putea să eficientizeze vânzările. Nu-şi dau seama că aşa se vinde puţin şi scump, iar noi avem nevoie să comercializăm mult şi ieftin. Şi tot succesul hipermarketurilor se bazează pe faptul că au eliminat buticarii.

Apropo de supraofertă, ea există pe piaţa vinurilor, de pildă, dar, fiindcă lipseşte reţeaua de distribuţie, se vând în locul vinurilor românești, cele franţuzeşti. Cu precizarea - reiterez - că în loc să se organizeze producţia şi munca, se dă problema pe mâna marketingului şi managementului, ce se concentrează pe deschiderea unor magazine mici, unde se vinde puţin şi scump.

Unei populaţii supraîndatorate îi e greu să-i întreţii consumul la preţuri în creştere. De aceea e nevoie de un altfel de marketing, care să stimuleze volume mari de vânzări, la preţuri mici.

Ca şi concluzie, ceea ce se opune scăderii TVA de până acum şi reducerii pe mai departe este marketingul, care prin hotărârile proaste luate influențează deciziile de politică monetară.