NATO vrea să apere Europa?

Haideţi să ne gândim ce era înainte de primăvara arabă? Nişte conducători nedemocratici ţineau sub control populaţia din Irak, Libia, Tunisia sau Egipt. Nu-şi lăsau cetăţenii să plece spre Europa. Era dictatură, dar nu război. Turcia era un membru de încredere al NATO, unde armata asigura caracterul laic al statului. Focoasele nucleare de la Incirlik erau în siguranţă.

Dar totuşi trăim în prezent, primăvara arabă s-a produs. Cine a avut de câştigat? Tripleta Merkel – Sarkozy – Berlusconi? Americanii? Noi, românii? Nu prea. Arabii nu mai stau în ţările lor, ca în vremea despoţilor, atunci când atentatele teroriste erau sporadice, ci atacurile sinucigaşe se succed cu repeziciune în Europa, iar Turcia persiflează “locomotiva” UE, Germania.

Oare asta şi-a dorit tripleta să destabilizeze ceva care cu greutate putea fi controlat, precum Libia, ce n-a fost niciodată un stat în adevăratul sens al cuvântului? E greu de crezut acest lucru, nimeni nu vrea ca atentatele să se mute de la Bagdad şi Damasc la München, Bruxelles, Paris sau Nisa.

Mai bine am spune lucrurilor pe nume şi am vedea că cea care are cele mai mari câştiguri de pe urma primăverii arabe şi a destabilizării Uniunii Europene este Rusia. Iar tripleta ce a urmărit interese meschine, personale şi de grup, ştergerea urmelor foloaselor materiale primite, poate să fie considerată responsabilă pentru sovietizarea Europei.

În ultima perioadă m-am tot întrebat de ce NATO priveşte cu pasivitate ceea ce se întâmplă în Turcia şi de ce se lasă fragilizat? Păi, din câte se vede Erdogan funcţionează ca după manual în vederea preluării puterii absolute şi a desfiinţării statului laic, aşa cum a fost el lăsat moştenire de către Atatürk, iar când ne uităm mai bine transpare şi cine îl învaţă paşii, cel care-l numeşte "dragul meu prieten" : Vladimir Putin.

Rezultatul este însă destabilizarea Europei, ce devine o ţintă sigură pentru Rusia în condiţiile în care americanii par, într-o măsură, că vor să-i administreze un duş rece clasei politice corupte din ţările mature ale UE, însă, mai degrabă, ştiu că n-au capacitatea să apere Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, Brexitul poate fi privit ca o bătaie de obraz pentru politicienii germani, francezi sau italieni, dar şi ca un pas înapoi al nucleului dur al NATO, americano – britanic, care îşi dă seama că are posibilitatea să se apere eficient doar după Canalul Mânecii.

Sigur că după "străpungerea" Turciei rămân Polonia şi România în avanposturi, care se ţin destul de bine, în pofida unei ofensive fără precedent în vederea decredibilizării personalităţilor cu mult capital de încredere din ţările respective. Dar România ar trebui să facă un pas înainte pentru a-şi consolida poziţia legându-se de unul dintre polii valizi din NATO : Marea Britanie. Cum? Am mai spus-o şi am fost privit cu suspiciune: importând monarhia de acolo.

România a dovedit vreme de un sfert de secol că nu e în stare să structureze politicul, motiv pentru care are nevoie să importe o formă de guvernământ care a arătat că poate ”formata” o clasă politică decentă. Şi sigur că se poate merge până acolo încât a susţine că ar fi potrivit ca ţara noastră să fie condusă de un monarh care să provină din casa regală britanică. În acest mod, România s-ar constitui ca punte de legătură între Marea Britanie şi UE.

Adoptarea acestei idei necesită curaj, însă reamintesc că am recurs şi în trecut la o astfel de metodă pentru a câştiga credibilitate şi a ne restructura intern. Este un moment unic de care se poate profita pentru a se schimba total perspectiva ţării şi singura posibilitate de a ne asigura securitatea într-o Europă care se pare că nu poate fi apărată de ruşi.