La baza politicii externe stau în cele mai multe state considerente economice. Şi se ştie că România şi-a afirmat intenţia de a adopta euro din postura de ţară UE, dar e şi membră NATO, pact militar dominat din punct de vedere financiar şi strategic de Statele Unite.

Iar în acest context, euro-atlantic, merită pusă întrebarea de ce în probleme de politică externă, la nivelul cărora au prerogative atât preşedintele, cât şi guvernul, prin intermediul ministrului de resort, asistăm la o dezbatere violentă şi nu la explicitarea poziţiilor părţilor implicate?

Mai clar spus, a constituit subiect de discuţie deplasarea unei delegaţii guvernamentale în Israel, la ceremonia de mutare a ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim. Dar, niciuna dintre părţi nu a precizat de ce e sau nu de acord cu evenimentul. Şi de ce pare că n-ar fi el pe gustul UE, iar unele state europene participă la ceremonie şi altele nu? Oare lipseşte pe relaţia Preşedinţie – Guvern ceva ce se numeşte transparenţă?

Această ultimă chestiune trebuie adusă în atenţie, fiindcă după întâlnirea preşedintelui cu reprezentanţii Executivului n-a  fost emis un comunicat comun, care să facă lumină în privinţa deciziilor. Au existat declaraţii separate, dar care n-au lămurit motivul întrevederii.

E adevărat că Guvernul nu a enunţat niciodată principiul transparenţei în luarea deciziilor, aşa cum a făcut preşedintele. De această dată însă nici acesta nu mai face apel la aşa ceva, pentru că n-a făcut referiri la diferendul ce a generat discuţia.

Aşa cum spuneam la început, politica externă ţine cont de cele mai multe ori de raţiuni economice. Dar în situaţia în care în speţa prezentată au loc consultări în urma cărora nu răzbate nimic în spaţiul public ne putem pune problema  dacă nu e vorba cumva de un pretext invocat pentru a discuta ceva ce nu ţine nici de politica externă, nici de cea economică.  De fapt, care nu ţine de politică. Şi dacă nu ţine, de ce ţine?