Scriam în 2018 un articol intitulat “Populaţia e macrostabilă”, în care spuneam că în România trebuie să se plătească accize la fel ca-n UE şi taxe pe proprietate fără ca lefurile românilor şi datoria publică să fie ca acolo.

Şi menţionam de ce aduc în discuţie salariile şi datoria guvernamentală, fiindcă veniturile-s mici şi pentru că-s erodate de taxe. Ceea ce-i permite statului să se împrumute mai puţin. Până se ajunge ca datoria publică să avanseze mai lent decât cea a menajelor. Iar asta se numeşte macrostabilitate!

Totuşi ratingul suveran e mai bun decât cel al familiilor, statul e mai puţin riscant şi el se împrumută în mai mică măsură. De aici reiese - observam atunci - că ar trebui să scadă impozitele ca să se ajungă la relaţia corectă. Statul, mai puţin riscant, să se îndatoreze mai mult şi famiilile mai puţin. Deoarece taxele și impozitele când devin mai mari constrâng populaţia să compenseze povara cu credit. Iată de ce trebuie să se micşoreze impunerile fiscale, deoarece oamenii politici trebuie să fie educaţi şi responsabili. În caz contrar, ei generează riscuri sistemice.

Se preconizează, din păcate, nu numai ca datoria publică să ajungă peste limita prudenţială de 60% din PIB la sfârşitul „curei” de deficite excesive, ci şi ca debitele populaţiei nu să nu se ajusteze în paralel. Încă nu produce efecte majorarea unor taxe, însă prin intermediul creşterii preţurilor povara fiscală s-a mărit implicit. În măsura în care o parte a populaţiei se îndatorează atunci când e afectată de fiscalitate, dar creşte şi datoria statului trebuie subliniat că ne aflăm într-o secvenţă deosebit de periculoasă.

În fine, o astfel de abordare, cu taxare mai mare, când aceasta trebuia să fie mai redusă şi cu o majorare a preţurilor la utilităţile controlate de stat, ce acţionează tot ca nişte impozite, e menită să suplinească incapacitatea de administrare. Nişte manageri pricepuţi s-ar fi gândit să stabilească la ce nivel se plasează deficitul structural, cum poate fi el stabilizat și apoi anihilat. Din nefericire, îndatorarea nu serveşte ca suport investițional pentru o micșorare a deficitului structural, care să permită ulterior inversarea curbei datoriei. Mai că îmi vine să spun din nou de ce e bun excedentul, pentru că fereşte bugetul de furt!

Dar n-o zic, ci mă întreb doar de ce ai vrea să faci creștere economică, atât timp cât nu te reechilibrezi la nivel micro, cât nu redistribui valoarea adăugată? Nu e prima oară când atrag atenţia că nu creşterea economică ar trebui să o urmărim, ci redistribuirea veniturilor pe criterii de productivitate!

• Salariul minim, egalitarismul și teoria plusvalorii

  < Prev
• Din nou despre salariul minim, dar tot nimic de productivitatea minimă…

  Next >