Salariul minim sau cum e handicapat spaţiul comunitar

Comisia Europeană propune standarde pentru stabilirea unor salarii minime adecvate, în vederea reducerii inegalităţii salariale.

Dar, potrivit Bloomberg, Danemarca aduce critici planului CE, pentru că subminează modelul naţional al pieţei muncii, relațiile sindicate – angajatori.

21 de state UE au un salariu minim stabilit guvernamental, însă, în Austria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Italia şi Suedia, acesta reprezintă rezultatul negocierilor dintre angajatori şi sindicate. Ba chiar, în statul danez, sistemul datează din 1908 şi e considerat un reper economic de prim rang. Cu precizarea că marile confederaţii sindicale din ţara nordică își exprimă îngrijorarea că iniţiativa Comisiei permite intervenţia politică.

Aşadar, discutăm de salariul minim, „decretat” în cele mai multe ţări UE, fără a avea legătură directă cu raportul cerere – ofertă de pe piaţa muncii, cine sunt cei care au cel mai mult de suferit atunci când crește? Șomerii, tinerii și muncitorii necalificați sau cu calificări slabe. Asta pentru că le va fi mai greu să-și găsească un loc de muncă, devreme ce, prin majorarea discreţionară a remuneraţiilor, via salariului minim, devine mai scump pentru companii să-i angajeze.

Practic, acestor persoane li se restricționează accesul pe piața muncii. Deși ar fi dispuse să lucreze la un preţ mai mic, pentru a-și găsi un loc de muncă, respectiv a dobândi experiență și abilități, nu li se permite să liciteze “prețuri” pentru munca lor sub un nivel stabilit arbitrar, numit salariu minim.

Iar mărirea salariului minim impune costuri suplimentare întregii economii. Toți antreprenorii trebuie să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a-și remunera angajații cu minimul salarial. Lucrători ce ajung adesea să-și piardă locul de muncă, fiind categoria la care se poate renunța cel mai ușor.

Pe total, cel mai mult câștigă statul de pe urma majorării salariului minim pe economie, întrucât urmează să încaseze mai mulți bani din impozitul pe venit și din contribuțiile de asigurări sociale ale beneficiarilor acestui tip de remunerație.

Și avansul salariului minim decisă discreționar, nu se corelează cu productivitatea și, implicit, nu stimulează creșterea nivelului de trai și nici crearea de locuri de muncă.

Poate aduce bugetului mai mulți bani, dar cu condiția să nu genereze șomaj, pentru că în măsura în care guvernul se ambiționează să majoreze salariul minim ca să încaseze mai mult din impozite va vedea că falimentează niște companii, ceea ce-l face să se bucure degeaba.

Dacă în sistemul bugetar stimularea productivității se poate realiza și pe căi administrative, în cel privat excesul de reglementări va avea ca rezultat doar șomajul și reducerea bazei de impozitare, respectiv o autarhizare a statului în zona bugetară și, automat, micșorarea capacității de colectare. Cu menţiunea că atunci când salariile în creștere nu se corelează cu sporurile de productivitate, sunt penalizate cu inflație.

În definitiv, salariul reprezintă doar expresia monetară a producției realizate în societate şi guvernul n-o poate creşte semnând cu pixul o hârtie. Iar în circumstanţele în care majorarea salariului minim falsifică prețul stabilit prin contracte voluntare, generează reacții atât pe partea ofertei, cât și pe cea a cererii.

În termeni simpli, ori de câte ori guvernul impune un preț peste nivelul de piață – în cazul de față salariul minim – consecința e dispariția cumpărătorilor și stimularea vânzătorilor, deci apariția șomajului.

Sigur că în ciuda celor spuse până acum, care nu constituie chiar o premieră, continuă să fie vânturată ideea că balanţa dintre capital şi banii pentru cei care muncesc e dezechilibrată și că salariul minim ar trebui să se majoreze ca să se egalizeze acest raport.

Ne-am întors la Karl Marx, care susține că proletarul primește un salariu care reprezintă bunuri de consum ce pot fi produse în trei zile, dar pentru care el muncește cinci. Cele două zile constituie profitul patronului sau plusvaloarea după cum se exprimă filosoful german.

Da, numai că Marx nu vede posibilitatea ca patronul să și piardă. Ce se întâmplă dacă pe piață consumatorii nu sunt dispuși să plătească pentru acel bun? Patronul pune lacătul pe fabrică. Muncitorul nu, deoarece a fost plătit. El poate pierde cel mult posibilitatea unor câștiguri/salarii viitoare ca urmare a falimentului patronului.

Patronul, însă, se decapitalizează. Deci, întâi, patronul îl degrevează pe muncitor de un risc mai mare. Apoi, și poate mai important – după cum observa Eugen von Böhm-Bawerk – muncitorul obține bunuri prezente, pe când patronul primește bunuri viitoare. Astfel, patronul îl degrevează pe muncitor de un alt inconvenient: așteptarea.

N-o va face însă pe gratis, ci va cere mai multe bunuri viitoare în schimbul bunurilor pe care le cedează în prezent muncitorului, și totul în limitele unui contract voluntar.

Dar, din păcate, se observă că egalitarismul prinde foarte ușor, chiar dacă e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferențiere a inteligențelor și, implicit, a stărilor sociale. Ocazie cu care merită să-l readucem în atenție pe Kurt Vonnegut Jr.

El a scris o nuvelă numită „Harrison Bergeron”, în care spune că, în anul 2081, toți oamenii vor fi ajuns, în fine, egali. Nu doar în fața lui Dumnezeu și a legii, ci din toate punctele de vedere. Nimeni nu era mai isteț decât altul. Nimeni nu arăta mai frumos. Nimeni nu era mai puternic, mai rapid.

Iar de egalizare se ocupa – potrivit lui Vonnegut Jr – Handicapatorul General. De pildă, o balerină din povestire era probabil de o frumusețe extraordinară întrucât masca pe care o purta era de-a dreptul hidoasă. Și era ușor de remarcat că era cea mai puternică și mai grațioasă dintre colegele dansatoare, căci punga de handicap purtată era la fel de mare precum cele puse bărbaților.

Harrison Bergeron, cel care dă numele nuvelei, avea drept balast pentru calitățile ce nu trebuiau să-l ducă peste medie bucăți de metal agățate pe tot trupul. În mod obișnuit, exista o anumită simetrie cu exactitate militărească în handicapurile destinate oamenilor puternici şi capabili, dar Harrison arăta ca un spațiu ambulant de colectare a fierului vechi. În cursa vieții, el căra nu mai puțin de 135 de kilograme de metal!

NOTĂ:

Blogu' lui Bălan, îi mulţumeşte pe această cale prestigioasei publicaţii "Trustu' lui Bălan" pentru acordarea permisiunii reproducerii acestui articol apărut iniţial pe data de 2 noiembrie 2020 şi îşi exprimă gratitudinea pentru faptul că respectivul acord a fost dat foarte rapid, evitându-se viciile de comunicare între responsabilii platformelor.