Când micro şi macro se pedepsesc reciproc

Am rămas pe limbă cu o întrebare de dinainte de pandemie. Dacă economia României a arătat că poate să crească în cel mai alert ritm din Uniunea Europeană, de ce a fost nesustenabilă majorarea salariilor şi pensiilor?

Fiindcă în lipsa convergenței reale, a micșorării deficitului structural, creșterea nu se redistribuie. Pentru asta e necesar să se elimine supraîndatorarea populației, să fie capacitată la realizarea ofertei interne, în special, de bunuri, iar, ulterior să se revigoreze mediul economic. Adică, economia să accelereze pe seama sporurilor de productivitate, la niveluri care să permită reducerea supraîndatorării menajelor.

Este foarte important ca reechilibrarea să se producă și la nivel micro, și nu doar la cel macro, deoarece, dacă ne uităm la Statele Unite observăm că e posibil să le fi stabilizat QE economia, dar cu prețul unei îndatorări fără precedent. Dacă America era Grecia dădea în mod sigur faliment!

În fine, atât în cazul Lumii Noi, cât şi al UE, se pare că relaxarea cantitativă mai ajustează din supraproductivitatea ce exista şi astfel se explică reducerea calităţii la bunurile de folosinţă îndelungată.

Dar mai important este să fie penalizat discursul că dacă se împrumută bani de la menaje, cărora li se oferă pentru titlurile de stat achiziţionate dobânzi, aceştia ar trebui să fie luaţi de tot cu impozite, fiindcă finanţarea datoriei publice e costisitoare. Asta pentru că dezechilibrele microeconomice, ce se încearcă a fi cosmetizate, sunt la fel de periculoase ca şi acelea macro.

Şi încă ceva, când nimic nu stimulează zona productivă şi o zecime din populaţie ajunge să ţină în spate restul, cum pot fi dobânzile într-o mare de ineficienţă? Nu în ultimul rând, statul social susţine zona nontradable a economiei şi pe fondul umflării deficitului structural pot sta dobânzile pe paliere joase? Din câte se observă, soluţia este restructurarea economiei şi nu suprataxarea ei, fiindcă nu orice iniţiativă guvernamentală este bună, doar pentru că este a statului. Monetariştii susţin că nu există prânz gratis. Eu aş reformula acest postulat mai tranşant, privind spre contextul recent, dominat de măsuri luate în zona publică: Prostia se plăteşte!