Singura certitudine e incertitudinea. Orice business implică riscuri majore, cu excepția celor extrem de defensive, cu marje mici de profit și care, totodată, mobilizează mult capital. De aceea, pare mai rațional ca ținta să fie minimizarea eventualelor pierderi. Căci nu trăim vremuri care să răsplătească eficiența și avantajele comparative.

În aceste condiții, a nu face nimic înseamnă a te pune la adăpost, am mai vorbit de asta. Adică a face apel la refugiile clasice reprezentate de activele hard, cum ar fi metalele prețioase. Nu pentru a face randamente și profit, ci pentru a evita pierderile. În vremuri de criză, a alege plasamente alternative precum aurul poate fi echivalent cu supraviețuirea. 

De fapt, ca să ne exprimăm corect, aurul nu oferă niciun câștig, e nivelul zero al pierderii. Creşterea preţului său faţă de referinţă trădează cam câtă inflaţie se introduce sau câtă productivitate se pierde. E limpede că traversăm o perioadă în care inițiativele, în special cele încărcate cu mult hazard moral și selecție adversă ale guvernelor, au obiceiul să-ți bage mâna în buzunar.

Acestea fiind spuse, aş mai dori să mai clarific/readuc în atenţie câteva chestiuni. Vânzarea la preţuri mai mici decât concurenţa e dovada practicilor comerciale neloiale, vânzarea la preţuri mai mari decât concurenţa e cea a poziţiei monopoliste, vânzarea la aceleaşi preţuri precum concurenţa ar arăta că operatorii de pe piaţă conspiră pentru a stabili preţurile. Care ar fi soluţia? Vânzarea gratis sau la preţuri negative.

Negative? Da, după spor natural negativ, creştere economică şi dobânzi negative, cu siguranţă că noile manuale de economie vor consacra şi noţiunea de dividende negative, caz în care deţinătorii de acţiuni vor fi consideraţi colecţionari în loc de investitori.

Iar cei ocupaţi să facă trafic cu ceea ce culeg din buzunarele celor productivi sunt politicienii. Ei au făcut din filantropia liber consimţită o obligaţie, prin efectul legii. Până când protecţia - socializarea pierderior - a devenit mai importantă decât capitalul şi munca.

Şi nu ştiu dacă acum, când unii recomandă să se rescrie cărţile de economie, mai are sens să discutăm de anticipaţii raţionale. Fiindcă nu e musai să fie aşa. Expectaţiile pot avea încărcătură emoţională, când intră în scenă politicul şi denaturează prin reglementări comportamentul natural.

Cu acest prilej se poate trece de la teoria anticipaţiilor raţionale la asimetria informaţională, care intervine atunci când nivelul educaţional scăzut le permite propagandiştilor să inducă în eroare ca să conserve o formă de putere.

Dar ştiţi ce primesc în schimb cei manipulaţi, ca să nu perceapă cultivarea asimetriei? Democraţia. Chiar dacă ea nu funcţionează în absenţa educaţiei.

Cred că am adus suficiente dovezi că trăim în plin suprarealism. Asistăm la o diluare a instinctelor, deşi acestui fenomen i se dă o interpretare economică, în căutarea încrederii.

• România nu mai e nici măcar un stat social în spiritul Constituției

  < Prev
• Ce părere au bancherii despre fluctuaţia mare de personal? E bună...

  Next >