Milton Friedman susținea că inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar. Numai că, monetarismul acţionează doar asupra componentei de politică monetară şi a unor anticipaţii ce se consideră a fi raţionale - dar al cărora tratament e superficial când se apelează numai la pârghia monetară, în timp ce cea fiscală acţionează în mod greşit, iar cea structurală deloc - în loc să se ajungă la stabilitatea macroeconomică, se consolidează politicul şi marketingul. Ceea ce face să discutăm de o anumită rezistenţă la restructurare pentru conservarea puterii politicului şi a marilor corporaţii aflate în directă conexiune, în detrimentul pieţelor şi a intrării de noi întreprinzători pe acestea şi a producerii de mai multe evenimente. De fapt, vorbim soft despre conservarea puterii politicienilor, când ar trebui să discutăm pe șleau de sprijinirea unor state mafiote cu ajutorul politicului şi al marketingului.

Odată date aceste explicaţii putem să ne dăm seama de ce e băgat la înaintare monetarismul, ce a reprezentat un trend internaţional convenabil unei clase politice, aflate încă la putere, care-i permite să dea vina pe altcineva pentru greşelile sale, respectiv pe bancheri.

Pentru că diversele forme de neperformanţă nu pot fi aduse facil la un numitor comun, se recurge la instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Deci se poate pune semnul egal între inflaţie şi lipsa de eficienţă. Inflaţia e un fenomen monetar doar ca exprimare, nu în esenţa lui, destinat compensării pierderilor de productivitate.

Ca să rezum e uşor să pretinzi că dacă măreşti dobânzile sau reprimi cererea agregată, după cum susţine monetarismul, vei reuşi să soluţionezi chestiunea inflaţiei. La noi, de pildă, ani în şir fiscalitatea a crescut cu procente importante. Ce relevanţă poate avea un sfert de procent de dobândă de politică monetară, pe lângă cât de mare e influenţa impozitelor?

Precizez acest lucru pentru a întreba la ce ar trebui să reacţioneze banca centrală când dinamica preţurilor de consum diferă de cea a prețurilor din întreaga economie - reflectată de deflatorul PIB - ca urmare a impactului taxării?

Cei care pretind că politica monetară are rol determinant şi n-aduc vorba de fiscal sau structural nu identifică principii şi cum trebuie să se schimbe paradigma. Probabil că ei şi-ar dori ca banca centrală să „albească” toate iniţiativele politicienilor, oricât de vicioase ar fi ele.

Acest lucru, cu o ultimă precizare: afirmația lui Milton Friedman legată de relația inflaţie masă monetară nu e izomorfă. Politica monetară nu combate, de fapt, inflația, ci doar realizează o distribuție a prețurilor. Prețul banilor nu devine unul “corect” când lipsa productivității e “combătută” cu relaxarea cantitativă.

Chiar așa, sunt curios dacă Milton Friedman nu și-ar fi nuanțat spusele în condițiile actuale!

• Vot de neîncredere în economie!

  < Prev
• Inflația informațională este tot o taxă

  Next >