Cum se pierde entropie

O ştire relativ recentă arată că viteza luminii scade. Iar problema e că atunci când “ştiinţa” nucleară extrage energia din particule şi nu le lasă să se structureze, procedează precum comunismul intervenţionist şi ateu, ce încearcă să supună natura.

Biserica se opune distrugerii particulelor. Şi e interesant de văzut cum a evoluat numărul credincioşilor în ultima jumătate de veac, pentru că dacă s-a micşorat şi s-a mărit cel al liber cugetătorilor, e posibil ca sistemul să fie mai puţin capitalist. Atât în Europa, cât şi la noi, se pierde entropie.

Dar întrebarea e ce înţelegem prin asta. E gradul de dezordine al unui sistem, ce îi permite apoi să se echilibreze dinamic. Într-un cadru economic cu multe evenimente, ce au legătură cu pieţele şi cu mâna invizibilă de care vorbea Adam Smith, cu competiţia, sistemul devine stabil, bunăstarea generală se realizează în condițiile în care fiecare individ îşi urmăreşte propriul interes. E ceea ce a teoretizat şi Nassim Nicholas Taleb în „Antifragil” când a arătat că majoritatea lucrurilor au beneficii de pe urma dezordinii, volatilităţii, haosului şi factorilor de stres. Improbabilul, imprevizibilul, nesiguranţa întăresc orice sistem. Iar un grad mai mare de entropie generează încredere şi aşază lucrurile acolo unde le e locul.

Însă, sistemele pierd entropie oricum. De aceea e nevoie de factori exogeni ca să o cultive. Cum ar fi investiţiile străine, chiar şi fondurile europene, dar care au nevoie de un mediu economic atractiv şi de pieţe pentru ca resursele să fie alocate eficient. Aşa cum nu se vede în România, ce n-a întreţinut entropia. La noi, toate formaţiunile politice au comportament de partid unic, după chipul şi asemănarea PCR. Toate iniţiativele legislative sunt menite să conserve puterea.

Din păcate, firmele româneşti pot fi considerate ca având o structură financiară sănătoasă într-un procentaj extrem de redus din numărul total. Ca să luăm un exemplu, dacă în loc de 75% din profit realizat de 3% din companii, ar veni de 90% de la 70%, care ar asigura 80% din cifra de afaceri, nu o treime, faptul că ar fi mai mulți întreprinzători ar face structura economiei mult mai robustă.

Fiindcă oricare agent economic implicat ar avea un impact mai mare în VAB și PIB. Mai mulți participanți înseamnă stabilitate, piață mai mare, mai multe evenimente, creșteri de volume și profit. Şi dacă antreprenorii respectivi se apucă să investească și să micșoreze prețurile în paralel cu majorarea unei oferte ce tinde să depășească cererea, efectele se propagă pe orizontală și rentabilizează alte companii. Adică, impactul se resimte în întreaga economie. În România nu se vorbeşte de mai multe evenimente, de pieţe mai mari, dar cel mai important lucru este că antreprenorii sunt numiţi, nu câştigători ai unui concurs. Nu acţionează principiul invocat de Ludwig von Mises: cumpărând sau abținându-se de la a cumpăra, consumatorii îi aleg pe antreprenori printr-un fel de plebiscit, zilnic repetat.