De ce este Elvetia cel mai antifragil loc de pe planeta?

Unele lucruri trag foloase de pe urma socurilor si cresc cand sunt expuse la volatilitate, la aleatoriu, dezordine si factori de stres si iubesc aventura, riscul si incertitudinea. Si totusi nu exista un termen pentru a desemna antonimul exact al lui “fragil”. Hai sa-i zicem “antifragil”.

Randurile de mai sus sunt scrise de Nassim Nicholas Taleb si au aparut in cartea “Antifragil. Ce avem de castigat de pe urma dezordinii”.

Taleb atrage atentia ca antifragilitatea inseamna mai mult decat rezistenta sau robustete. Rezistentul face fata socurilor si ramane acelasi; antifragilul devine mai bun. Aceasta proprietate se afla in spatele tuturor lucrurilor care s-au schimbat pe parcursul timpului: evolutie, cultura, idei, revolutii, sisteme politice, inovatie tehnologica, succes cultural si economic, supravietuire colectiva, retete bune, ridicarea oraselor, sistemele juridice, padurile ecuatoriale, rezistenta bacteriilor si chiar si existenta noastra ca specie.

Potrivit lui Taleb, Elvetia este cel mai antifragil loc de pe planeta: castiga de pe urma socurilor produse in restul lumii.

Si recenta criza mondiala a facut ca Elvetia sa fie mai sigura decat a fost vreodata, determinand o crestere dramatica a valorii valutei tarii.

Lenin a trait in Elvetia si obisnuia sa joace sah intr-o cafenea din Zurich cu poetul dadaist Tristan Tzara. Dar in Elvetia a trait nu doar cel care a planuit primul stat comunist, ci si victima sa, aristocratul rus emigrat Vladimir Nabokov.

Gazduirea rosilor, dar si a albilor, a bolsevicilor si aristocratilor rusi albi, pare sa fie una dintre principalele preocupari ale Confederatiei Elvetiene.

Orase insemnate precum Zurich, Geneva sau Lausanne pastreaza urmele refugiatilor politici care si-au cautat adapost in ele, de la membrii familiei regale iraniene expulzati de islamisti pana la ultimul potentat african care isi pune in aplicare “planul B”.

Pana si Voltaire si-a petrecut ceva timp ascunzandu-se la Ferney, o suburbie a Genevei. El dadea fuga aici dupa ce il insulta pe regele Frantei sau Biserica Catolica.

Ceea ce oamenii nu stiu de Voltaire insa este ca isi cauta protectia acolo si din ratiuni financiare. Era un barbat realizat prin forte proprii, un negustor instarit, investitor si dealer speculant. Merita remarcat ca mare parte din bogatia lui venea din antifragilitatea factorilor de stres, deoarece a inceput sa-si puna pe picioare averea chiar la inceputul exilului.

Asadar, in Elvetia exista si refugiati de alte tipuri, asemenea lui Voltaire: refugiati financiar, veniti din locuri framantate, recognoscibili dupa hainele lor scumpe si plictistoare, dupa vocabularul anost, eticheta nenaturala si ceasurile scumpe (lucioase). Cu alte cuvinte, niste non-Voltaire. Ca multi oameni bogati se simt indreptatiti sa rada la propriile glume. Acesti oameni (greoi) nu cauta adapost pentru propria persoana; de fapt, capitalurile lor sunt acelea care isi cauta refugiu.

Aceasta mare varietate de oameni impreuna cu portofelele lor vin in Elvetia pentru adapost, siguranta si stabilitate. Insa acesti refugiati nu observa ceva evident: cea mai stabila tara din lume nu are guvern. Si nu este stabila in ciuda faptului ca nu are guvern, ci este stabila pentru ca nu are unul. Cereti-le unor cetateni elvetieni sa spuna numele presedintelui lor si calculati procentul persoanelor care pot face asta; de obicei, pot sa-i numeasca pe presedintii Frantei si ai Statelor Unite, dar nu stiu cum il cheama pe al lor. Unitatea lor monetara functioneaza cel mai bine si totusi banca lor centrala este micuta.

Oare acesti politicieni care isi petrec aici timpul inainte de a se intoarce la putere in patria lor reamarca absenta guvernarii, accepta faptul ca se gasesc in Elvetia tocmai datorita acestei absente a guvernarii si isi adapteaza ideile despre statele – natiuni si sistemele politice conform ei? Nici pomeneala.

Nu este chiar adevarat ca elvetienii nu au guvern, subliniaza totusi Taleb. De fapt, ei nu au un guvern central mare sau ceea ce se numeste in vorbirea curenta “guvern”; sunt guvernati complet de jos in sus, de un fel de municipalitati, entitati regionale numite “cantoane” , mini-state aproape suverane, unite intr-o confederatie.

Volatilitatea exista din belsug, cu dusmanii intre rezidenti la nivelul luptelor pentru fantanile de apa. Asta nu e neaparat placut. Insa aceasta forma de dictatura de jos in sus ofera protectie impotriva romantismului utopiilor, dat fiind ca, intr-o atmosfera atat de neintelectuala, nu se pot naste idei marete. Sistemul produce insa stabilitate - stabilitate plicticoasa - la toate nivelurile cu putinta.

De remarcat, de asemenea, si ca scenele hidos de tipatoare peste care dai in Elvetia, peste tot in Geneva, in unele parti din Zurich si indeosebi in statiunile de schi, ca Gstaadt si St. Moritz, nu sunt produsul direct al tarii , ci rezultatul succesului ei, deoarece Elvetia actioneaza ca un magnet asupra refugiatilor care doresc sa scape de taxe.

Sa observam pentru moment ca aceasta este ultima tara care nu este organizata ca stat-natiune, ci mai degraba ca un manunchi de mici municipalitati, lasate in voia lor.

Un conglomerat de municipalitati cu fermecatoare inamicitii provinciale, cu luptele lor interne si cu oameni care se pandesc unii pe altii, se organizeaza intr-un stat blajin si stabil. Dupa cum venitul soferului de taxi prezinta instabilitate de la o zi la alta, dar este stabil la nivel anual, la fel si Elvetia demonstreaza stabilitate la nivelul agregatului pentru ca ansamblul cantoanelor da nastere unui sistem stabil.

Modul in care oamenii gestioneaza treburile locale este foarte diferit de modul in care administreaza cheltuielile publice mari si abstracte, in trecutul indepartat, am trait in unitati mici si in triburi, ne-am descurcat mai bine in unitati mici.

Contactul vizual cu semenii schimba comportamentul unei persoane. O persoana pe care o vezi la biserica duminica dimineata se va simti stanjenita pentru greselile sale, deci va fi si mai responsabila pentru ele. La scara mare, ceilalti sunt unitati abstracte, la carma se afla mai degraba creierul functionarului civil, nu emotiile acestuia – cu cifre, foi de calcul, statistici.

Suntem miscati mai usor de un bebelus care plange langa noi decat de 1.000 care mor in alta parte si nu ajung in sufrageria noastra prin intermediul televizorului. Primul caz e o tragedie, celalalt este o statistica. Energia noastra emotionala este oarba la probabilitate.

Deci, problema este ca, prin crearea unor birocratii, ii punem pe functionarii civili in pozitia din care iau decizii bazate pe chestiuni abstracte si teoretice, cu iluzia ca le vor lua intr-un mod rational, explicabil.

Si sa mai luam in calcul si faptul ca lobbystii – iritanta rasa a lobbyistilor – nu pot exista intr-o municipalitate sau intr-o regiune mica. Europenii gratie centralizarii unei puteri in Comisia Europeana de la Bruxelles , descopera cu repeziciune existenta acestor mutanti care vin sa manipuleze democratia de dragul unei mari corporatii.

Influentand o singura decizie sau reglementare la Bruxelles, un singur lobbyist da o lovitura de zile mari. Este un castig mult mai mare – la un cost mai redus – decat in cadrul municipalitatilor unde e nevoie de armate de lobbysti. Si sa luam in considerare si celalalt efect al scarii: este mai putin probabil ca niste companii mici sa aiba lobbysti.

Nassim Nicholas Taleb conchide spunand ca Elvetia este, poate, cea mai de succes tara din istorie, si totusi, in mod traditional nivelul educatiei universitare a fost slab in comparatie cu restul natiunilor bogate. Sistemul ei, chiar si in domeniul bancar din zilele noastre, s-a bazat mai degraba pe tiparele uceniciei aproape vocationale, decat pe acelea teoretice . Cu alte cuvinte, pe techne (mestesuguri si pricepere), nu pe episteme (cunoastere din carti, cunoasterea definitiei lucrurilor).