Ştiţi ce este o bancă cu risc sistemic? O bancă mare, adânc implicată în activitatea economică a unei ţări/regiuni şi care poate “contamina” cu problemele sale întregul sistem bancar şi organism economic. De aceea e necesară identificarea acestor instituţii de credit.

Alături de aceste bănci - amestecate în tot şi-n toate - mai observăm însă că există unele, cam la fel de mari, care au devenit aşa, deoarece au consolidat în activitatea lor business-ul generat de activitatea unui anumit partid, aflat la putere. În fine, înainte de “ofensiva” DNA o asemenea afirmaţie putea fi considerată hazardată, dar, în momentul de faţă, e din în ce mai greu de băgat sub preş legătura politicieni - clientelă - anumite bănci.

În aceste condiţii, se vede că, deşi vorbim de bănci mari, sistemice, ar exista, de fapt, două categorii. Unele, implicate în întreaga economie, altele, cu risc indus şi expunere masivă doar pe anumite sectoare şi instrumente. Acestea sunt băncile cu risc politic, care n-ar trebui consolidate sub “pălăria” celui sistemic.

Oricum ar fi, din clasificarea de mai sus ar rezulta că dobânzile plătite pentru resurse ar trebui să ţină cont de trei categorii de risc: sistemic, politic şi nesistemic. Sau, în măsura în care riscul politic e asimilat celui sistemic - cum nu e indicat -, în două categorii.

Din păcate însă, acum observăm că instituţiile financiare îşi dimensionează limitele de lucru cu alte bănci nu neapărat în funcţie de criteriile menţionate, ba chiar la un anumit nivel se poate vorbi de segregaţie. Deşi între anumite limite, ca urmare a existenţei plafonului de garantare,riscul se diluează la nivel de entitate bancară.

Aşadar se observă deja discrepanţe semnificative la nivelul preţurilor practicate de bănci, ce n-au legătură însă cu ierarhizarea riscului făcută de banca centrală. Ba mai mult, nu doar că i  se contestă responsabilului cu politica monetara ierarhizarea, ci i se poate îngreuna exercitarea rolului de a asigura lichiditate sistemului. În contextul actual, banca centrală trebuie să apeleze la instrumente ce reglează lichiditatea fiecărei bănci în parte.  

Încă o precizare, venitul reprezintă principalul element în relaţia client – bancă, pe baza căruia se stabileşte serviciul datoriei, nu garanţia, care se constituie ca o măsură de siguranţă. Aberaţia pe care o instituie legea dării în plată exact acest lucru îl modifică. Nu mai contează serviciul datoriei, ci faptul că se ştie că garanţia e în orice moment opozabilă creditului.

Şi schimbând acest mod de a gândi, achiziţia de case poate deveni speculativă. De ce? Fiindcă prin efectul legii ai o asigurare în ceea ce priveşte valoarea pe care o poţi da în plată. Cumpărătorul ştie, la fel ca vânzătorul, că până la un anumit nivel, dacă nu-ţi convine activul, poţi să renunţi la el.

• Politicienii au omorât CDS-urile ca să disimuleze riscul sistemic

  < Prev
• Panama Papers: Bogații sunt făcuți de rușine pentru ca săracii să uite...

  Next >