Cine plătește pentru inflația ascunsă de monedele alternative?

Le Figaro notează că Primăria Parisului intenționează să emită o monedă locală menită să servească la plata utilităților.

Nu este un caz singular, fiindcă au mai făcut-o și alții ori și-au exprimat dorința.

Ideea care se vehiculează este aceea că dacă monedele electronice nu intră în contact cu băncile comerciale și centrale beneficiază de un sistem de clearing separat, mai rapid.

Da, dar problema este ce vor face furnizorii de servicii municipale când se vor umple de monedă locală și vor dori să procure moneda națională sau regională în care se consolidează? Vor achita un discount ca să facă rost de ea, corespunzător diferențialului de productivitate dintre entități.

Abia atunci vor observa IT-iști, ce susțin implementarea monedei pariziene, că respectivul discount e corespunzător inflației generate, care însă nu e recunoscută ca atare, deoarece vorbim de o monedă nereglementată de o bancă centrală.

Și e cert că asistăm la necunoașterea fenomenului natural că monedele alternative ascund inflația pe care o vor compensa furnizorii de utilități. Iar greșeala clasică e aceea că IT-iști consideră că pot face fenomenele naturale să funcționeze după algoritm. Poate că n-ar strica să se consulte cu un biofizician ca să le spună ce se întâmplă….

Trebuie să precizez totuși că propunerea de apariţie a acestor monede datează înaite de era IT. Friedrich A. Hayek a scris, în 1976, o carte numită “Denaţionalizarea banilor” în care propunea acordarea permisiunii fiecărui individ sau organizaţii să emită propria monedă.

El preconiza ca băncile centrale să-şi păstreze privilegiul de a emite dolari sau franci, dar urma să li se permită şi altor instituţii să concureze în afacerile de creare a banilor, oferind monede sub o marcă proprie.

Și Hayek era încrezător că ducaţii propuşi de el, emişi în aşa fel încât să păstreze constante preţurile exprimate în ei, ar fi scos din competiţie dolarul sau lira.

Iată aşadar că am descoperit şi suportul doctrinar pentru bitcoin sau moneda pariziană. Problema este însă că euro şi dolarul au economii puternice şi diversificate în spate. Monedele alternative n-au aşa ceva. Lor trebuie să le dai un cec în alb. În schimb, economiile Statelor Unite şi zonei euro constituie repere palpabile, iar monedele emise sunt conectate cu întreaga gamă de produse şi servicii.

Bitcoin ori moneda administrației Parisului sunt legate de o ofertă mult mai săracă şi mai slabă calitativ decât euro şi dolarul.

Monedele respective nu generează încredere, ci reprezintă doar o reacţie la relaxarea cantitativă (quantitative easing – QE), practicată mai întâi de SUA, iar apoi de euroland. Ele constituie, practic, un refugiu. A le achiziţiona nu înseamnă neapărat că ai încredere, ci că te deranjează excesul de dolari şi de euro. Fiindcă monedele electronice nu doar că nu poartă competitivitatea economiilor occidentale, ci ne putem confrunta cu dificultăți la nivelul schimburilor, ca urmare a faptului că oferta şi cererea nu sunt omogene.

Iar o întrebare foarte importantă legată de aceste monede locale alternative e ce se întâmplă cu ele dacă le dispare referinţa? Ele nu sunt ancorate în cerere şi ofertă la fel ca referinţa, e leverage pur. Sigur că nici referinţa nu are valoare instrinsecă, nu e ca în urmă cu o sută de ani, când cine mergea cu o bancnotă la bancă și primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur sau de argint.

Spre deosebire de trecut, banii atestă acum un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Şi, din păcate, incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că respectiva cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti. Totuşi, chiar şi în această situaţie, euro mijloceşte mai bine schimbul decât moneda municipalității pariziene.

Iar dacă nu credeţi ceea ce spun haideţi să-i dăm cuvântul unuia care susţine că a lăsa la îndemâna băncii centrale să regleze oferta de bani, înseamnă să laşi lupul paznic la oi: Murray N. Rothbard.

Asta nu-l opreşte însă să afirme că banii nu sunt doriţi de dragul lor, ci pentru că oamenii au încredere că marfa-bani va fi uşor acceptată în schimb de oricine. Ei acceptă bucuroşi tichete de hârtie marcate „dolari” nu pentru valoarea lor estetică, ci fiindcă sunt siguri că le vor putea vinde în schimbul bunurilor şi serviciilor pe care le doresc.

Banii nu pot fi creaţi din ceva ce nu există, prin contract social ori prin emiterea de tichete de hârtie purtând noi denumiri, continuă Rothbard. Ei trebuie să provină dintr-o marfă nonmonetară valoroasă. În practică, metalele preţioase precum aurul şi argintul, metale cu o cerere înaltă şi stabilă pe unitatea de greutate, au câştigat rolul de bani în faţa tuturor celorlalte mărfuri.

Teorema regresiei a lui Mises demonstrează că banii trebuie să-şi afle originea într-o marfă nonmonetară folositoare, tranzacţionată pe piaţa liberă.

Problema crucială a ducatului hayekian - subliniază Rothbard - e că nimeni nu-l va accepta. Biletele cu noi denumiri ale tichetelor nu pot spera să concureze cu dolarii sau lirele, care au apărut ca unităţi de greutate ale aurului şi argintului şi au fost utilizate de secole pe piaţă ca unitate monetară, mijloc de efectuare a schimburilor şi instrument de calcul monetar şi socoteli.