Inflația - sursa de venituri pentru clasa politică pe spinarea populației

M-am uitat la televizor la unul dintre posturile cu pretenții și o reporteriță vădit emoționată povestea cum se măresc prețurile din cauza inflației. Am crezut că nu aud bine și am vrut să mă apuc să scriu un articol în care să precizez că inflația este atunci când cresc prețurile sau cum scrie pe site-ul Băncii Centrale Europene: Inflația se manifestă atunci când se înregistrează o creștere generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor. Mi-am amintit însă brusc de Milton Friedman, care zicea că inflația este o formă de taxare ce nu are nevoie de legiferare și m-am gândit cum ar mai avea capacitatea administrația de stat să strângă impozite necesare susținerii cheltuielilor bugetare în lipsa inflației? Așadar, se majorează prețuri, se încasează taxe pe produs, cresc într-un ritm inferior prețurilor și niște salarii, ca să existe ceva lichiditate, să nu se“înfunde” sistemul, se întreține astfel spirala prețuri/salarii și la final politicianul dă vina pe altcineva pentru ceea ce face el!

Sigur că pentru reporterii tv cărora nu le vin bine definițiile simple cum ar fi să le spunem că ceea ce numim inflație se poate produce când se mărește cantitatea de bani fără să aibă loc suficiente sporuri de productivitate? Și că politicienii nu știu să administreze economia și de aceea practică impozite mari? Unele neasumate, cu ajutorul inflației - o formă de impunere fiscală aruncată în cârca altcuiva?

Același Milton Friedman apreciază că inflația e un fenomen monetar - o masă bănească în exces -, dar aș nuanța din nou definiția, cu mențiunea că inflația e monetară doar ca efect și mod de calcul. Cauza e deficitul de minute lucrate de angajați, cel de productivitate a utilajelor ori lipsa capacității manageriale a antreprenorilor și guvernanților.

Și, din păcate, pentru că monetarismul acționează doar asupra componentei de politică monetară și a unor anticipații ce se consideră a fi raționale (dar al căror tratament e superficial când se apelează doar la pârghia monetară, în timp ce cea fiscală e ghidată în mod greșit, iar cea structurală deloc), în loc să se ajungă la stabilitatea macroeconomică, se consolidează politicul și marketingul.

Ceea ce face să discutăm de o anumită rezistență la restructurare pentru conservarea puterii clasei politice și a marilor corporații aflate în directă conexiune, în detrimentul piețelor și a intrării de noi întreprinzători pe acestea și a producerii de mai multe evenimente.

Dar apropo de masa monetară, aceasta creşte lent când dezvoltarea unei societăţi e sinergică. Când există spor natural, masa bănească se majorează pentru a intermedia schimburi mai mari şi preţul activelor e cvasiconstant.

Atunci când te întinzi însă mai mult decât îţi pemite plapuma, când iei cu iresponsabilitate din potenţialul viitorului, cu credit, se produc bule la nivelul activelor, ce sunt corectate ulterior cu hazard moral şi selecţie adversă.

Preţul activelor e susținut de Prima/Noua Casă, Programul Rabla sau relaxarea cantitativă (QE).

Numai că acestea sunt metode pompieristice de a rezolva problema. Mai clar zis, e afectat rolul banilor de a mijloci schimbul şi atunci oamenii îşi achită cu greutate datoriile, ba chiar întră în incapacitate de plată. Cine încearcă să facă să ajungă banii la populaţie prin credit, în locul nivelului de trai nu prea are sorţi de izbândă. Puterea de cumpărare nu e echivalentă cu puterea de cheltuire. Iar a spune că e vina populaţiei că nu se restructureze, când de fapt cea care este rezistentă la reformă e clasa politică, reprezintă lipsă de democraţie.