Baza de taxare nu se poate extinde cu economia de subzistenţă

Nu ştiu cum se face, dar periodic ajung la spusele părintelui fondator al Băncii Naţionale, Eugeniu Carada, cel care l-a educat pe fiul marelui Brătianu: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepțiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerțul și industria țării sunt în decădere. Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale, care să ridice comerțul, industria, agricultura; să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private, precum și a lucrărilor publice ale Statului și ale județelor. Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare și institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viață dat agriculturii și industriei noastre, vom mări avuția particulară și prin aceasta chiar vom înmulți și resursele tezaurului public”.

Carada zice că trebuie să se dezvolte business-ul în zona tradable ca să se poată pretinde bani la buget. Altfel se ajunge în situaţia împăratului roman Vespasian, care când a fost întrebat de fiul său Titus cum poate să taxeze latrinele a răspuns că banii n-au miros. Ar mai lipsi ca Fiscul de la noi să ceară sprijinul MISA...

Dar n-aş vrea să ajung din nou la taxa pe numărul de ferestre sau la cea pe mărimea pălăriei ca să completez cultura conducătorilor cu idei fiscale inspirate de precedentele anglo-saxone. Carada vorbea de mărirea bazei de impunere pe seama încurajării activităţii economice. În loc de asta se discută de “grămada” de zone nefiscalizate, care ar putea să facă să nu mai fie atât de mici veniturile fiscale raportate la PIB. Întrebarea este însă cât din economia care nu încape în ghearele Fiscului e de subzistenţă. Poţi să taxezi aşa ceva? Câtă valoare adaugă ca să mai vină şi autorităţile fiscale să mai ia? Şi dacă nu credeţi că aşa stau lucrurile, ia uitaţi-vă cât de rurală este România, cât de puţin concentrată e populaţia în localităţi mici fără putere economică, câte zone există în care se face troc în loc ca schimbul să se realizeze cu bani? Acele părţi ale ţării ar trebui încurajate ca mai întâi să genereze surplus de bunuri şi mult după aceea să fie „mulse”. Nu în ultimul rând e bine să privim spre Statele Unite, care acceptă o economie subterană de până la 15%, tocmai pentru că e de subzistenţă. Şi ei sunt mai dezvoltaţi, economia noastră de subzistenţă s-ar plasa cam la nivel dublu...

Dar guvernanţii de la noi nu sunt preocupaţi de această problematică, ci încearcă să găsească metode de indexare a taxelor cu inflaţia. Adică, după ce nepriceperea şi interesul de grup aprind inflaţia, ei ar vrea să fie şi recompensaţi pentru răul făcut. După care secvenţa sinucigaşă continuă cu o taxare mai mare, deşi ar trebui să fie mai redusă, una menită să suplinească incapacitatea de administrare.

Nişte manageri pricepuţi s-ar fi gândit să stabilească la ce nivel se plasează deficitul structural, cum poate fi el stabilizat și apoi anihilat. Din păcate, rămânem cu reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite după cum spunea ctitorul BNR, liberalul Eugeniu Carada, în strânsă legătură cu inabilitatea guvernanţilor, selectaţi cam la fel după decenii şi decenii.